Poate mai mult decât, să zicem, o facţiune politică ansamblul coral este o comuniune de interese. În nici un caz însă criptice, oculte, dar îndeajuns de elevate încât să nu fie la îndemâna oricui pentru a fi sesizate. Dacă în politică dezideratul unei facţiuni este să preia puterea pentru a-şi impune apoi propriile mesaje, în muzică obiectivul corului este să transmită cât mai fidel mesajele altora, recte ale compozitorilor, întru impunerea puterii de seducţie a creaţiilor acestora. Voicu Enăchescu ar fi putut să fie un iscusit om politic. A devenit însă un destoinic dirijor de cor. Unul dintre acei extrem de puţini şefi de ansamblu vocal în stare să-ţi lungească urechile după eufonii dospite undeva în depărtare. Într-un fel tot politică face, îmbrăţişând şi servind o anume ideologie. Într-alt fel are chiar veleităţi de traseist, fluctuând între programe şi proiecte doctrinare în funcţie de particularităţile stilistice ale partiturilor pe care le abordează. Nimic ostentativ, de paradă în conduita sa. Ca şi cum vanitatea nu s-ar îmbrăca niciodată în haine de sărbătoare, ci în zdrenţe menite să alunge insolenţa ori pe acel uzurpator barbar, care pretinde totul, ne iertând nimic, bănuind întotdeauna, pedepsind fără limită şi care nu vrea să vadă decât captivi în jurul lui şi să pronunţe numai sentinţe. Nici măcar acum, la şaizeci şi cinci de ani Voicu Enăchescu nu se lasă corupt de virtuţile şi calităţile care fac din el un muzician perfectibil. L-am urmărit în concertul aniversar din ultima zi a lunii mai. Pe podiumul de concert al Studioului "Mihail Jora" mi s-a părut a fi mai sobru şi mai stăpânit ca niciodată, semn al esenţializării experienţelor personale şi al sublimării datelor înnăscute ale temperamentului său. Cu fiecare lucrare restituită a înălţat o casă care, imediat după ce a fost construită şi împodobită a necesitat o muncă mai mult sau mai puţin energică,