In nordul Moldovei, podurile si casele s-au daramat. A venit apa si le-a luat. Bilantul inundatiilor nu mai reprezinta insa, de multa vreme, o stire de prima pagina. Nu mai are atributul noutatii. Faptul ca 5.600 de case s-au topit in apele baloase si ca statul s-a angajat sa deconteze urgent pagube de jumatate de miliard de euro este deja o stire banala. Astfel de stiri au existat din abundenta in ultimii ani. Ba chiar, la celelalte runde de inundatii, au fost pagube si mai mari, apele au luat si mai multe case.
Ceea ce frapeaza insa, in povestea inundatiilor, este usurinta imbecila cu care toata lumea – sinistrati, primari si guvernanti – siluieste legea, recunoscand apoi cu seninatate violarea ei. De mai bine de un deceniu, armatele de sinistrati si de potentiali sinistrati au fost sfatuite cu duhul blandetii sa-si curete santurile din fata portilor, pentru ca apa de ploaie sa se scurga si ea pe undeva, si sa aiba grija de micile lucrari hidrotehnice. Mai mult, guvernantii le-au tot explicat oamenilor ca nu este bine sa-si ridice case in zonele cu risc de inundatii. Totul a ramas la stadiul de povata blanda.
Legile dure, care stipuleaza daramarea cu buldozerele a caselor ridicate fara autorizatie si aplicarea unor amenzi de mii de lei celor care se incapataneaza sa nu ingrijeasca digurile si santurile de scurgere, au fost fluturate la un moment dat ca bau-bau suprem de catre cei insarcinati sa le aplice. Insa, spre linistea generala, ele n-au fost puse in practica niciodata. Astfel, desi statul ar fi avut la dispozitie uneltele legale pentru a limita pagubele produse de apa, s-a dovedit prea lenes ori prea slab pentru a le folosi. In plus, prin multimea sa de institutii, statul n-a facut aproape nimic pentru a-si proteja si extinde lucrarile hidrotehnice. Impotenta autoritatilor romane in privinta instaurarii domniei legii poate fi remarcata
