Discurile de gramofon rezistă încă în colecţiile pasionaţilor genului. Şi în nostalgiile celor care ştiu că secvenţele digitale ale biţilor reci nu vor putea niciodată să sune la fel de bine. Sursa: Arhiva personală Cristi Madolciu
Acum 26 de ani, o apariţie a început să contureze, lent şi dureros, o dispariţie. În august 1982, compact discul pătrundea într-o piaţă pe care avea să o revoluţ ioneze. Încet-încet, copiii României au început să crească cu mediile digitale la degetul mic, uitând de magia vinilurilor. CD-ul a preluat dominaţia comercială, dar e discutabil dacă a reuşit să ocupe şi locul legendei.
Ritualurile Epocii de Aur
Discurile de vinil stau cuminţi în ambalajele cartonate. Cele noi au suprafeţe lucioase şi coperţi colorate ţipător. Altele, mai vechi, „se mândresc“ cu aerul lor prăfuit şi cu memoriile pe care le poartă. Ritualul este întotdeauna acelaşi. Şi, totuşi, parcă de fiecare dată altul. Mâinile grijulii aşează discul pe un platan, acul este atent potrivit la margine şi o mişcare aproape invizibilă îl coboară pe pista neagră a vinilului.
Generaţii întregi de români au crescut exersând acest ritual. Generaţii întregi de artişti au pătruns în conştiinţa publicului zâmbind de pe coperţile ce purtau mereu aceeaşi marcă: Electrecord. Unii, mai norocoşi, au cunoscut generaţia Woodstock prin intermediul acului de gramofon, un prieten fragil şi pretenţios într-o epocă sufocantă ideologic.
„CD-ul ne duce spre roboţi“
Puiu Sava lucrează de-o viaţă la compania care a făcut istoria muzicală în România. Electrecordul, uitat aproape complet astăzi, este prin excelenţă simbolul monopolului comunist. Şi mai important însă e semnul eşecului postsocialist de a gestiona o marcă de succes şi oamenii săi. În 1975, când a intrat pentru prima dată în sediul companiei, domnul Sava nu ştia că-
