Tradarea lasa fisuri care nu se vindeca niciodata
A existat o luna din viata mea cand am trait cu doua femei. Una imi era prietena oficiala si intentionam sa o iau de nevasta. Eram de trei ani cu ea. Cealalta, tainuita si interzisa ca un caz grav de evaziune fiscala, era o fosta colega de scoala, pe care o reintalnisem intamplator. Prima mea iubire din anii adolescentei. Doua tinere seducatoare, abia trecute de 20 de ani, pline de gratie si de farmec, inteligente si sensibile la umorul meu, ceea ce se intalneste destul de rar. Una, dispusa sa imparta masa si patul cu mine si sa adoarma in toate serile cu trupul lipit de al meu. Cealalta, dispusa sa-mi fie alaturi in umbra, din cand in cand, in afara oricaror obligatii. Eram iubit. Eram dorit de doua ori. Ar fi putut sa fie superb, dar a fost oribil. O situatie cu care nu izbuteam s-o scot la capat nicicum. De nimic nu ma puteam bucura: nici de entuziasmul noului inceput de iubire, nici de tentatia fructului interzis. Acasa, visam neincetat, cu ochii deschisi, la frumoasa pe care o iubisem atat de mult in ultima clasa de liceu. Ar fi devenit cu siguranta marea iubire a vietii mele, daca parintii ei n-ar fi emigrat in America. Un vis intrerupt brutal, pe care incercam acum sa-l peticesc, intr-un amestec bizar de trecut si prezent. Dar cand eram impreuna, nu-mi iesea nici o clipa din minte draguta mea de acasa, care ma astepta cu masa pusa, gata sa-mi sara de gat, inca de la usa. A trebuit sa inventez intalniri inexistente, sa-mi folosesc cu nerusinare prietenii pe post de alibi, sa-mi camuflez absentele cu planificari fara fisura ale ceasurilor zilei, invatate pe de rost. A fost o misiune grea, pentru un mincinos nepriceput ca mine. Cele patru saptamani si jumatate, cat am dus viata de barbat infidel, au fost, cu siguranta, cele mai obositoare din existenta mea.
Insa asta era numai jumatate de adevar.
