"Ceata lui Pitigoi" este un cantecel pe care l-am invatat in copilarie si pe care il fredonez in gand in fiecare primavara, atunci cand natura se trezeste la viata, in "scandalul" vesel al pasarilor care imi canta in geam.
Nu mi-am inchipuit insa ca voi ajunge sa cunosc mai indeaproape semnificatia expresiei pe care a folosit-o autorul versurilor, probabil in urma unei experiente similare cu a mea.
Ca sa intru pe firul intamplarii, trebuie sa va spun ca in Constanta iernile nu sunt foarte geroase, dar puterea vantului amplifica mult frigul, astfel incat chiar la temperaturi nu prea scazute, iarna este mult mai greu de suportat decat in orasele care reprezinta, pe harta Romaniei, poluri ale gerului.
Intr-o astfel de seara vantoasa, am auzit foarte clar zgomote ciudate, care culmea, se auzeau chiar din mijlocul bucatariei. Nu prea stiam ce sa cred si asa, pe intuneric, am inceput sa ma apropii de ceea ce parea a fi sursa galagiei starnite din senin. Dupa ce am ascultat cateva minute, am inteles: in burlanul hotei mele se adapostisera cateva vrabiute care, topaind inauntru, reusisera, pentru cateva momente, sa ma alarmeze. Intamplarea mi-a schimbat planurile, si chiar din acea noapte, am renuntat la orice intentii care ar fi putut sa le oblige sa-si paraseasca adapostul. Lumina sau ventilatorul hotei le-ar fi putut alunga din caldura culcusului, in valtoarea iernii de afara. A doua zi, dimineata a inceput intr-un mod cu totul neasteptat: o intreaga suita de ciripituri si piuituri mi-au dat desteptarea si m-au facut sa inteleg cum a inventat Graham Bell telefonul: dupa burlanul ingust, largimea hotei amplifica zgomotele si astfel am beneficiat de un adevarat concert matinal, ca multumire a ingaduintei mele fata de musafirii nepoftiti. Am plecat la serviciu amuzata si bucuroasa ca am avut ocazia sa ajut, cumva, cativa reprezentanti de seama ai celor
