Hazul istoriei este ca astazi romanii stau exact pe dos fata de cum erau in acele timpuri din care avem primele vesti despre ei. Pe vremea aceea, cand se intindeau ca o panza intermitenta, dar atotprezenta, din Panonia, de unde, in parte, i-a alungat venirea ungurilor, pana in Asia Mica, unde i-au exilat unii imparati bizantini, ingrijorati de coeziunea si bogatia lor, si de pe coasta dalmata pana in Ucraina subcarpatica, regulile dupa care se calauzeau in comportamentul lor public (dreptul romanesc sau jus valachicum) nu erau scrise, dar erau respectate. In zilele noastre, in schimb, avem tomuri grele si costisitoare care adapostesc legile noastre, iar Monitorul Oficial apare ritmic, aducand la cunostinta intregii Romanii ce legi s-au votat, ce modificari au aparut, care sunt ordonantele de urgenta adoptate etc. Problema, de asta data, sta doar in punerea lor in aplicare.

Orala la origini – si pentru multa vreme inca –, civilizatia romaneasca si-a estompat in timp intima proximitate initiala dintre gand, rostire si fapta. S-ar zice ca pentru noi, cei de azi, gandul pus in pagina ramane o mazgaleala indiferenta sau, mai rau, un alibi, o posibilitate de manipulare. Se uita insa un fapt, remarcabil si foarte important: ideea de stat la romani a insemnat, in primul si in primul rand, justitie. Nici o putere cnezala sau voievodala, a vreunui han, tar sau rege strain nu se poate impune unei populatii daca nu se intemeiaza pe un anume tip de legitimitate si pe o anumita formula de exercitare a dreptului care sa apere, intr-un fel sau altul, ideea de dreptate si de indreptatire. Numai asa populatia respectiva se poate simti protejata de haosul social, politic si militar, reactionand, la randu-i, in sensul unei cooperari, asumand deci raspunderi proprii, participand la construirea unei vieti comunitare.

Ce au avut secuii si sasii ca formula organizatorica in Tran