Carol al II-lea şi-a urmărit toată viaţa interesul, amicii săi politici devenind rivali şi invers.
Carol al II-lea şi-a urmărit toată viaţa interesul, amicii săi politici devenind rivali şi invers.
Regele a crescut într-o atmosferă de "combinaţii" politice şi sentimentale, pe care o va numi în jurnalul său "Zodia Satanei". Intrigi multe i-au marcat copilăria. Tatăl său, Ferdinand I, era considerat un "om moale" şi manipulabil, astfel că Ionel Brătianu a obţinut ce a vrut de la el. Încă de tînăr, Carol şi-a dezvoltat o antipatie puternică faţă de omul politic liberal. Îl învinuise şi pentru că i-l băgase în pat mamei sale pe Barbu Ştirbey, care trăgea sforile la curte. La rîndul ei, Regina Maria era o personalitate foarte ambiţioasă, avînd pretenţia de a controla jocul politic al ţării, contrar atribuţiilor oferite de Constituţie. Deşi în tinereţe Carol nu se arătase interesat de chestiunile politice, se pare că şi-a însuşit pasiv tot "arsenalul" necesar învrăjbirii şi manipulării politicienilor bucureşteni.
ALIAT CU MANIU. Primele fricţiuni între Carol şi politicieni au apărut în decembrie 1925, o dată cu a doua sa renunţare la tron. L-a făcut responsabil pe Ionel Brătianu de acest gest, mai ales că şeful PNL forţase scoaterea din Casa Regală a principelui Carol. Însă Brătianu nu-l avea inamic doar pe principe, opoziţia acuzîndu-l întruna că guverna autoritar ţara, folosindu-se de slăbiciunile Regelui. După moartea lui Fedinand şi a lui Ionel Brătianu (1927), Carol, aflat la Paris, a început să contacteze discret politicienii de la Bucureşti, oferindu-şi sprijinul în bătălia opoziţiei cu liberalii. A intrat în legătură cu Iuliu Maniu, care, începînd cu 1926, declaşase o "cruciadă" contra guvernului, căutînd orice mijloace să-i determine demisia. În primăvara anului 1928 Maniu a dorit să
