În anii ’30, re­gi­murile dictatoriale au fost "la modă" în Eu­ro­pa Centrală şi de Est.

În anii ’30, re­gi­murile dictatoriale au fost "la modă" în Eu­ro­pa Centrală şi de Est.

Sosirea lui Carol în ţară i-a luat prin surprin­dere pe politicieni. Deşi îi ştiau intenţiile, aceş­tia nu credeau că va veni în Ro­mânia fără acordul lor. Odată ajuns la Palatul Cotroneni (reşedinţa sa), pentru ca liberalii să nu-i încurce planurile, Carol a acţionat rapid. S-a întîlnit în seara de 6 spre 7 iulie cu cîţiva susţinători din partide, care au în­ce­put să facă presiuni asupra regenţei să demisio­neze. Atît patriarhul Miron Cristea, cît şi principele Nicolae, membri ai regenţei, socoteau misiunea "o povară". Au lăsat bucuroşi lo­cul Regelui la cîrma ţării. Ast­fel că, la 8 iunie 1930, Ca­rol era proclamat Rege de Parlament în­tr-o atmosferă destul de nec­la­ră. Deşi îi promisese lui Iuliu Maniu că va relua relaţiile cu regina-mamă Elena, şi-a încălcat repede promisiunea, aducînd-o în ţară pe Elena Lupescu (12 august).

GUVERNE-MARIONETĂ. Politicienii au pro­testat faţă de încălcarea promisiunii, însă nu au fost luate măsuri concrete de ex­pul­zare a Lupeascăi. Carol le-a dibuit slăbiciunea, înce­pînd să-şi pună în aplicare am­bi­ţii­le de guvernare au­to­ritară. Pri­ma măsură im­por­tantă a fost numirea lui Nicolae Iorga ca prim-minis­tru (aprilie 1931). Profeso­rul nu beneficia de susţi­nerea vreunui partid politic şi nu avea un program clar de guvernare. Existau zvonuri că membrii Exe­cu­tivului au fost stabiliţi de Re­ge şi de apropiaţii săi, lis­ta fiin­du-i "strecurată" într-o car­te pe care Carol i-a făcut-o ca­dou lui Iorga. Şeful guver­nu­lui s-a plîns în mai multe rîn­duri că era exclus de la decizii­le importante, neavînd nici un control asupra Minis­te­­re­lor de Interne şi al Finan­ţe­lor.

Treptat, Carol al II