În anii ’30, regimurile dictatoriale au fost "la modă" în Europa Centrală şi de Est.
În anii ’30, regimurile dictatoriale au fost "la modă" în Europa Centrală şi de Est.
Sosirea lui Carol în ţară i-a luat prin surprindere pe politicieni. Deşi îi ştiau intenţiile, aceştia nu credeau că va veni în România fără acordul lor. Odată ajuns la Palatul Cotroneni (reşedinţa sa), pentru ca liberalii să nu-i încurce planurile, Carol a acţionat rapid. S-a întîlnit în seara de 6 spre 7 iulie cu cîţiva susţinători din partide, care au început să facă presiuni asupra regenţei să demisioneze. Atît patriarhul Miron Cristea, cît şi principele Nicolae, membri ai regenţei, socoteau misiunea "o povară". Au lăsat bucuroşi locul Regelui la cîrma ţării. Astfel că, la 8 iunie 1930, Carol era proclamat Rege de Parlament într-o atmosferă destul de neclară. Deşi îi promisese lui Iuliu Maniu că va relua relaţiile cu regina-mamă Elena, şi-a încălcat repede promisiunea, aducînd-o în ţară pe Elena Lupescu (12 august).
GUVERNE-MARIONETĂ. Politicienii au protestat faţă de încălcarea promisiunii, însă nu au fost luate măsuri concrete de expulzare a Lupeascăi. Carol le-a dibuit slăbiciunea, începînd să-şi pună în aplicare ambiţiile de guvernare autoritară. Prima măsură importantă a fost numirea lui Nicolae Iorga ca prim-ministru (aprilie 1931). Profesorul nu beneficia de susţinerea vreunui partid politic şi nu avea un program clar de guvernare. Existau zvonuri că membrii Executivului au fost stabiliţi de Rege şi de apropiaţii săi, lista fiindu-i "strecurată" într-o carte pe care Carol i-a făcut-o cadou lui Iorga. Şeful guvernului s-a plîns în mai multe rînduri că era exclus de la deciziile importante, neavînd nici un control asupra Ministerelor de Interne şi al Finanţelor.
Treptat, Carol al II
