Între Campionatul European şi Cupa Mondială ies, iată, la iveală tensiunile legate de naţionala de fotbal.

Le aşteptam mai demult! Piţurcă, iritat de critici şi de declaraţiile unor jucători, îşi anunţă retragerea în 2010. Mircea Sandu nu face nici măcar politeţea de a amâna discuţia referitoare la succesiune. De la Beijing, unde se afla în momentul anunţului făcut de selecţioner, ca un căpitan de corabie fără marinari, şeful FRF vine şi cu numele unor posibili înlocuitori. Are totodată grijă să arunce răspunderea directă pe umerii lui Ionuţ Lupescu. Dumitru Dragomir, care vede în DNA „un SS de pe vremea naziştilor“, nu vede de ce problema l-ar interesa ca pe un LPF de pe vremea noastră. Federalii tac. Probabil fiindcă Piţurcă s-a ferit ca satana de tămâie să le prezinte un raport după Campionatul European.

Exceptându-i pe jurnaliştii de sport, niciun om din fotbal n-a făcut bilanţul naţionalei conduse de Piţurcă. Bilanţ, s-o spun fără ocolişuri, împărţit. Cele cincizeci de procente pozitive provin din calificarea la Euro, dintr-o grupă dificilă. Numărul de victorii din noua eră Piţurcă întrece numărul de egaluri şi de înfrângeri. Naţionala părea a-şi fi găsit în pragul turneului final un anumit echilibru, îndeosebi psihic. Ne amintim că Generaţia de Aur ne oferise o naţională care nu se mai juca deloc cu emoţiile noastre, indiferent de adversar şi de teren. Piţurcă ne-a redat această stabilitate. Cele cincizeci de procente negative provin din comportarea la turneul final şi, mai ales, din jocul excesiv de tacticizat, fără orizont şi nespectaculos al unei echipe pe care toată lumea o compară cu aceea a Generaţiei de Aur. Neşansa tragerii la sorţi nu constituie o explicaţie. Cum s-a văzut, nici Franţa nu mai era vicecampioană, nici Italia nu mai era campioana lumii, nici chiar Olanda nu redevenise între calificări şi turneul final „Portocala me