A trecut, iată, un deceniu de când muzica a rămas mai tăcută, mai tristă, mai singură.

Atunci, pe 18 august 1998, peste 1.000 de oameni l-au însoţit pe ultimul drum pe Iosif Sava, simbolul muzicologiei româneşti. Personalitatea sa covârşitoare a influenţat deopotrivă generaţii diferite, straturi sociale diferite, medii diferite, energia sa inepuizabilă purtându-l de la Festivalul „Enescu“ la Galele de la Costineşti. Este aproape imposibil să-l definim, concis, pe cel care tălmăcea muzica pentru pian, pentru orgă sau pentru clavecin, pe cel care, din faţa microfonului radiofonic, ne-a făcut dimineţile de duminică mai luminoase şi mai pline de miez, pe cel care a fost o autentică vedetă de televiziune, neegalat autor de talk-show cultural, o emblemă de neconfundat a postului public naţional... Pe cel care, cu o energie uimitoare (ce contrazicea parcă legile timpului şi spaţiului), era nelipsit din presa scrisă, din librării, de la evenimente culturale, sociale, mondene etc.

Ca o proiecţie parcă a vocii sale de neconfundat, la fel de unice şi de percutante erau comentariile sale, interviurile pe care le realiza, cuvintele cu care „povestea“ marea muzică, pentru a o transforma în prietenul de zi cu zi al celor care încă nu descoperiseră poezia şi vraja artei sunetelor.

Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, fie ele ale trecutului, prezentului sau viitorului. S-a închinat, cu veneraţie, în faţa lui Bach, dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart, dar şi a lui Lipatti, cu convingerea că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate. I-a cultivat, cu obstinaţie, pe marii muzicieni ai zilelor sale, de la Ştefan Niculescu la Dan Grigore, de la Dan Iordăchescu la Ludovic Spiess. I-a lansat pe unii dintre cei mai merituoşi tineri în emisiunile sale, de la copii de un incontestabil ta