Uşa nu este niciodată suficient de izolată fonic încât să nu lase sunetele să răzbată dincolo de ea. La şapte ani, disputele dintre părinţi par adevărate războaie, al căror unic final este divorţul. Teamă, vinovăţie, neîncredere în oameni... consecinţele sunt numeroase şi lasă cicatrice pentru toată viaţa. La cinci-şapte ani, e mult prea devreme să-i preocupe înţelegerea şi descifrarea lumii din jur. Aşa încât orice lucru, chiar şi o ceartă între părinţi, este luat ca atare, fără filtrare, fără ca pârghiile analizei să fie activate. E mult prea devreme. Psihologii susţin că, din acest punct de vedere, copiii rămân copii cel puţin până când ajung la maturitate şi îşi întemeiază propria familie. Unii medici susţin că, în astfel de situaţii, vârsta nu are nici o relevanţă. Indiferent dacă are patru sau optsprezece ani, copilul sau adolescentul este la fel de afectat de ceea ce se petrece între părinţii săi. Echilibrul emoţional depinde în mod esenţial de felul în care decurg relaţiile între adulţi. Chiar dacă unii gândesc că, atâta vreme cât îşi fac datoria faţă de cei mici şi le oferă dragoste şi atenţie, aceştia nu vor suferi de pe urma neînţelegerilor care apar în familie, pe termen lung mentalitatea aceasta poate fi dăunătoare pentru psihicul tinerilor.

Şubred afectiv Teamă, neputinţă, vinovăţie, mai ales când cei de vârste mici nu pot înţelege de ce mama şi tata sunt supăraţi unul pe celălalt. Uneori ruşine sau dorinţa de izolare, alteori, în cazuri mai delicate, stări de depresie, anxietate şi chiar deviaţii de comportament. Este paleta sentimentelor pe care le pot trăi copiii şi de care, de multe ori, părinţii nu-şi dau seama, imaginându-şi că ei trăiesc în alt univers, unul al lor, şi că nu pot fi afectaţi dacă nu sunt implicaţi direct în conflicte. Unii psihologi compară impactul cu violenţa fizică. Efectele se perpetuează şi se reflectă, mai târziu,