Pentru mulţi români, cunoaşterea Europei începe la Nădlac. Mă refer la turiştii plecând pe cont propriu sau în grupuri organizate, nu la bieţii fugari ce treceau înot Dunărea spre Iugoslavia, pe sub gloanţele grănicerilor, în anii socialismului.
Cu toate că Ungaria, ca peisaj, nu are nimic spectaculos, şocul traversării ei este enorm pentru noi. E şocul descoperirii civilizaţiei, în formele ei cele mai uzitate: drumuri bune, toalete curate, telefoane publice funcţionale, poliţie discretă şi, în general, oameni zâmbitori. Ieşind din Ungaria şi intrând în Austria, observi o nouă treaptă. Drumurile sunt şi mai bune, magazinele mai opulente, utilităţile, la tot pasul. Spirala continuă, de acum previzibil, cu o altă ruptură de nivel între Austria şi Germania...
Călătoriile lui Virgil Nemoianu, descrise şi documentate într-un volum consistent, „Străin prin Europa“ (Editura ICR), nu urmează acest grafic al esticului amărât, copleşit de ceea ce vede în Vest. Plecat din România cu decenii în urmă şi stabilit definitiv în America, având aici o situaţie materială bună şi o carieră profesională în adevăratul înţeles al cuvântului, Virgil Nemoianu vine în Europa; şi vine în vacanţe cu familia sau în deplasări la congrese ale ICLA (Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată), ceea ce schimbă din start datele problemei.
El nu caută în Franţa, Anglia, Italia, Spania, Portugalia şi în celelalte ţări vizitate, bucuriile achizitive mult visate de cei din lagărul socialist. Deşi se arată mereu atent la cazare şi la cumpărături, preţăluind mărfurile şi plângându-se adesea de scumpete (cine ştie cât de ieftine sunt lucrurile în America nu-l va acuza însă de zgârcenie), călătorul este interesat de muzee, castele, librării, rute istorice şi spirituale (Santiago de Compostella), figuri majore ale culturii şi bisericii, mari conducători, stiluri arh
