- Comentariu - nr. 161 / 20 August, 2008 Sa nu-mi spuna nimeni ca semenii nostri mai mici, din specia canina, ar fi lipsiti de memorie. De inteligenta lor nu se mai indoieste nimeni, dar multa lume pune la indoiala puterea lor de intelegere si, mai cu seama, de a pastra in minte evenimentele trecutului. Insa dovada vie sta chiar AZOR, un dulau batran din vecini, latos, cu ochii lacrimosi, dar plini de cumintenie caineasca, si care, vara, se intinde la soare cu un geamat (de placere, de durere?) ca sa-si incalzeasca bietele oscioare anchilozate de varsta sau de reumatisme, sub vreun pom din gradina. Cum este un caine atat de prietenos si de comunicativ, intr-o zi mai tihnita m-am hotarat sa-i tin companie (cand animalul da dovada de atata intelepciune, are si el dreptul - nu-i asa? - la un om de companie...). Iata cateva ganduri pe care le-am putut citi atunci in ochii sai cuminti si tristi: "Sunt, totusi, un caine norocos... Nici nu facusem bine ochi, cand din cotlonul cald in care ne adapostise Mama, o vrajitoare de cotoroanta, ne-a strans - pe mine si pe fratii mei - intr-o punga de plastic si ne-a aruncat la groapa de gunoi de la marginea satului, nu departe de grajdurile C.A.P.ului. Trecand prin preajma, de mine i s-a facut mila baiatului Stapanului, student in Capitala, venit in sat in timpul vacantei. Pentru ca eram un catelus dragut foc (o spun, precum vezi, fara vreo umbra de falsa modestie), m-a luat la dansul acasa si mi-a dat numele de Azorel. Mai apoi, n-am aflat prea multe despre fratiorii mei; dar gurile rele de prin imprejurimi cleveteau precum ca ar fi ajuns niste jigodii comunitare, care au sfarsit-o in duba hingherilor... De, fiecare cu soarta lui; mare-i Tatal patrupedelor din Ceruri si le-a face si lor parte, acolo Sus, de hodina si de oase grase, dobandite fara truda!” De ochii aburiti ai lui Azor se apropie o musca obraznica; dupa ce o indepart