A veşnici amintirea unui om de seamă prin păstrarea pioasă a obiectelor de care s-a înconjurat în timpul vieţii, a lăsa neatinsă colecţia de artă sau de relicve istorice pe care a adunat-o cineva pentru a educa generaţiile următoare, acestea sînt idei care, într-un fel sau altul, derivă din Revoluţia Franceză. De exemplu, cred că nu există casă memorială mai veche decît aceea a lui Goethe de la Weimar. Acelea ale lui Voltaire de la Ferney sau din marginea Genevei vor fi fost puse în scenă la cîtăva vreme după moartea lui. Iar mai tîrziu, cu duiumul, li s-au făcut unora, mari de tot, mai aşa şi aşa sau chiar mărunţei, locuri de memorie, dacă nu de cult naţional. Europa fusese imediat imitată peste Ocean: Washington la Mount Vernon şi Jefferson la Monticello şi-au avut conacele păstrate ca ţinte ale unor pelerinaje patriotice. Nici nu era nevoie ca marii oameni să fie întotdeauna învingători: generalul Lee, comandantul trupelor sudiste în războiul de secesiune, îşi are şi el altarul său lîngă Arlington. La Londra (Wallace Collection) şi la Paris (Cognacq-Jay, Jacquemart-André), vizitatorii străbat săli ticsite de opere de artă al căror ansamblu a fost constituit de interesul unui amator generos din secolul al XIX-lea.
La noi, s-a zăbovit atît de mult pregătirea conştiinţei naţionale pentru acest fel de educaţie încît regimul comunist n-a găsit case memoriale şi, după criterii atent cîntărite, le-a organizat el în toată ţara, de la Ipoteşti pînă la locuinţa cutărui militant obscur al partidului din ilegalitate. Despre cele cu subiect cultural, două profesoare au scris o carte care ar merita, cu alt prilej, o discuţie specială. La Bucureşti, Muzeul oraşului, la reorganizarea sa în anii â50, a primit ca donaţii, mai mult sau mai puţin silite, o duzină de case. Poeţi (Arghezi la Mărţişor, Bacovia, undeva pe lîngă Cimitirul Bellu) sau oameni de ştiinţă (Gh. Ma
