Şi totuşi aşa este. Maşinile seamănă izbitor cu gândacii. Cum sunt ele aşa, grăsuţe, aerodinamice, lucioase, create în felurite culori, grăbite să ajungă undeva, să se ascundă de soare, teribil de mare asemănarea.
Ori am eu damblaua asta de când eram mică şi mă trecea fierul roşu prin inimă când mă întâlneam nas în antenă cu un gândac prin casă, ori am un simţ artistic cu totul ieşit din comun, adică văd ce alţii nici nu şi-au imaginat că ar aduce întrucâtva.
Mai ales noaptea am sentimentul ăsta mai puternic. În întuneric. Când o maşină face stânga, spre exemplu, ea semnalizează. Dacă a trecut pe la şcoala cea bună de şoferi, desigur. Ei, închipuiţi-vă în colţ o arătare rotunjită pe spate care încetineşte greoi şi adulmecă în jur, cercetează împrejurimile, aprinde un beculeţ, nu ziceţi că-i un gândac care mişcă din antenă în ideea: „să trec sau e primejdie?“... Şi când i se deschid portierele, nu seamănă cu bondari sau greieri ori gândaci de Colorado gata să pornească în zbor cu treabă? Botul maşinilor nu pare aşa, neconcludent, parcă nu e nici persoană, nici animal, dar nici maşinărie, parcă ar fi un chip de gândac, uneori încruntat, alteori nedumerit, de cele mai multe ori nesăbuit? Că doar faţa de gândac, neconcludentă cum e ea, poate transmite sentimentele astea dacă ne concentrăm să i le împrumută m un pic. Şi când merge aşa, cu viteză, para-tunată, nu pare un gândac din-ăla marele, care o ia aiurea în viteză şi nimereşte fix sub bocancul tău?
Dar cel mai bine seamănă dumnealor când stau cu roţile în sus, când ajung la mecanic sau când s-au rostogolit la vreo cascadorie. Sunt aşa neputincioase în clipele acelea. Exact ca gândacii în aceeaşi poziţie incomodă, când fac tot posibilul să-şi recapete înfăţişarea demnă, onorabilă cu care i-am cunoscut, fac eforturi, dar nu pot mai mult decât un zgomot ca un păcănit de caroserie, aşa
