După şapte ani în care China s-a pregătit pentru marele moment al istoriei ei recente şi după trei sferturi de Olimpiadă, primele concluzii se impun. "E o mare greşeală!". Vocile groase ale conservatorilor occidentali tremurau nervos. Era iulie 2001 şi Comitetul Internaţional Olimpic decisese viitoarea gazdă a Jocurilor Olimpice: Beijing, China. Montreal şi Paris pierduseră. Sursa: ReutersSursa: Reuters
1 /.
Vestul se revolta palid. China era totuşi o piaţă de desfacere într-o dezvoltare galopantă, însetată de "fericire delicioasă", cum se spune la Coca-Cola în mandarină. O mare consumatoare de produse cu aromă de Occident. Comercial, succesul era previzibil. Mai rămânea un aspect: oficial, pentru CIO, politicul e o entitate fundamental separată de sport. Era târziu. Din ziua în care Beijingul a câştigat dreptul de a organiza Olimpiada, drepturile omului în China şi politica internă a Beijingului au devenit subiect consistent şi constant pe agenda internaţională.
America nu doarme
PR-ul hollywoodian nu putea rata ocazia "să se angajeze" în luptă. În martie 2007, în "Wall Street Journal", actriţa Mia Farrow semna un editorial incendiar despre "Olimpiada genocidului". Apelul, simplu şi cuprinzător: boicotarea Jocurilor Olimpice de la Beijing. Argumentul actriţei: guvernul chinez furnizează sprijin logistic regimului sudanez responsabil de masacrele din Darfour. Continuarea: chinezii au trimis în Sudan o delegaţie specială care să-i convingă pe războinici să accepte misiunile de menţinere a păcii ale ONU. Şi au fost ascultaţi!
În 2008, cel mai important an pentru cel mai numeros popor din lume, criza Tibetului a escaldat, urcând spre Everest. Sub presiunea petelor de imagine care ar fi putut umbri Olimpiada, chinezii au dat semne de conciliere cu Dalai Lama, alătădată cel mai calomniat simbol tibetan. Dacă Jocurile
