Am colegi în Bruxelles care, atunci cînd organizează o dezbatere, îşi asortează cravata la costumul galben, în ton cu sigla companiei pentru care lucrează (întîmplător, galben cu albastru!...). Nu-şi pun problema dacă sînt sau nu caraghioşi, consideră acest lucru firesc, precum vestimentaţia unei stewardese, e doar o obligaţie de serviciu. Demersul aparent exagerat de a-ţi asorta look-ul la identitatea vizuală a firmei nu este întîmplător în condiţiile în care, într-o societate dominată de digitalizare, reuniunile faţă în faţă pierd teren şi, pentru a nu-şi pierde clienţii, organizatorii fac show, altfel, informaţia se poate transmite prin (video)conferinţe online, prin banala cameră de chat sau prin clasicul e-mail, cu consum de resurse semnificativ diminuat. Ca o paranteză, mijloace electronice, precum cele menţionate, au fost folosite, bineînţeles, pentru a organiza dezbaterea cu moderatorii în galben.
Ceea ce s-a schimbat în ultimii ani este că te poţi îmbrăca în culorile firmei sau păstra costumul clasic şi la capătul unui terminal, într-o conferinţă videocast sau, într-o modalitate rudimentară, poţi ataşa jpeg-ul preferat în căsuţa de conversaţie electronică, iar softul îţi va permite să o schimbi după circumstanţe. În plus, cîştigi timp, nu mai e nevoie să duci costumul (galben sau altul) la curăţătorie.
Industria comunicării mediate de ordinator şi-a înţeles defectele, a realizat cît de puternic e resimţită absenţa limbajului non-verbal, astfel că, poate şi de aici, orientarea obsesivă din ultima vreme spre web 2.0 (interactivitate şi adaptare la utilizator).
Din ce în ce mai mult, elemente non-verbale, naturale într-o relaţie de comunicare directă, au început să se transforme, în mediul electronic, din gesturi simulate în gesturi vizibile, iar generalizarea video-clipurilor online probabil că spune tot. Mimica specifică procesului de c
