Aveam opt ani în 1968. În august, eram în vacanţă cu părinţii, făceam un tur prin Ardeal. Nu aveam maşină, mergeam cu trenul. Nu mai ţin minte în ce orăşel eram pe 21 august, poate Tuşnad, dar ştiu că stăteam în gazdă la cineva – nu trăgeam la hoteluri pe-atunci. Stăpîna casei, unguroaică, ne pregătise pentru prînz un papricaş de ciuperci cu mămăliguţă, îl aveam promis de cu o zi înainte, de ăsta îmi aduc foarte bine aminte pentru că nu m-am putut bucura de el cum se cuvine. Fusesem la plimbare prin oraş, Ceauşescu striga ceva la megafoanele din parc, ai mei erau speriaţi, eu nu pricepeam de ce, ştiu doar că m-au tîrît acasă pe sus şi nu m-au lăsat să-mi mănînc papricaşul în linişte. Am luat primul tren şi ne-am întors la Bucureşti. În zilele următoare m-am jucat, ca de obicei, cu băieţii în faţa blocului. Toţi ştiam că urmau să ne atace ruşii, iar noi o să-i snopim, ştiam cîte tancuri avem şi cum o să-i batem să le sune apa-n cap. După o vreme, cum ruşii întîrziau să apară, am revenit la vechile jocuri. Despre cehi nu am mai vorbit, am uitat cu totul de ei, de Dubcek habar nu aveam. Am început să pricep cîte ceva tîrziu, în liceu, apoi cînd vreun prieten care „ieşise“ ne împrumuta cîte un Kundera. Şi de Jan Palach tot tîrziu am aflat. În 1982, în vacanţa de după anul al II-lea, am făcut prima excursie în ţări socialiste. O lună, cu cortul, în Ungaria, Cehoslovacia şi Germania. Eram patru, aveam bilet de tren în circuit, călătoream mai mult noaptea ca să economisim banii de camping; dacă se putea, campam la liber sau dormeam, în saci, în parcuri. Aveam atîţia bani cît era permis să avem, mai făcuserăm rost şi de cîteva bonuri suplimentare de 250 de lei, pe care băncile ceheşti şi germane ni le schimbau fără fasoane, aveam şi cîteva servicii de „cristal roşu“, mîndria industriei uşoare româneşti, pe care le vindeam prin tîrguri sau frizerii. Am fost la Praga,