- Mai vine cîte unu şâintreabă: dâapoi, ce ai mai vechi aici? Şi, după întrebare, eu îi spun: pămîntul şi pietrele. Daâ ce ai mai de valoare? Eu şi nevastăâmea, îi spun... Păi nu, dacă întreabă aşa? Uită-te, mă, şâoi vedea tu, dacă ai ochi de văzut! Sîntem la nea Flutur şi soţia sa, Cheiţa, undeva în munţii Bihorului. El mai păstrează încă "certificatul de moţ". Ca şofer, nea Flutur a cutreierat toată ţara şi a început să strîngă de pe la oameni tot ce nu le mai făcea trebuinţă. Acum are vreo 2500 de obiecte - dar multe au ajuns prin muzee. Le-a aşezat într-o şură imensă şi pe unde a mai putut. Pe unele le-a aranjat "tematic", cu sprijinul celor de la Muzeul Ţării Crişurilor. Toate obiectele astea se cheamă, aşa, unele pe altele, nu poţi avea doar unele fără altele! - explică nea Flutur crezul său "muzeografic". Zilnic trec să le vadă zeci, uneori chiar sute de oameni în drum spre Peştera Urşilor.
- Spărseseră casa şi mie îmi jucau mîinile să mă dau jos să văd ce-or găsit. Ei, am găsit ulcinele, care sînt folosite la întorsuâ urmei, la statuâ casei.
- Care se pun cînd se face casa?
- Da, le am aice. Care se pun la casă, în cele patru colţuri, patru ulcele. Cu grîu şi cu ou părăsit de găină. No... Şâam găsit una care era legată cu cîrpă, şâacum am lăsat-o cu cîrpă, cum a fost ea acolo... Le aruncaseră în rîu. Nu le lua, mă, că vraţuri, dracuâ ştie... Lasă, mă, să se prindă de mine vraţurile - şi le-am pus în camion! Şi, ia să vedem, altceva ce aţi mai găsit? Şi mă uit pe colo şi văd un răboj. N-am ştiut că-i răboj. Era o bîtă, ca o furcă de tors, pe care le ţineau femeile în brîu, cum e şi la Grigorescu, ştiţi... Aşa!... Era în patru dungi cioplită. Pe ea era crestături, de la număru unu a casei mergea aşa pînă unde se termina numărul de case. Aici era, tot prin crestături, x-uri, linii, cîte cele toate, dările către orînduir
