În vremea copilăriei mele, în parcurile publice erau instalate, la vedere şi în tot locul, plăcuţe cu inscripţia “NU călcaţi pe iarbă, NU rupeţi florile!”.

În vremea copilăriei mele, în parcurile publice erau instalate, la vedere şi în tot locul, plăcuţe cu inscripţia “NU călcaţi pe iarbă, NU rupeţi florile!”. Încălcarea acestor interdicţii atrăgea după sine o amendă destul de usturătoare, dar şi nelipsita corecţie corporală din partea părinţilor, combinată cu sentimentul de culpabilitate, adeseori mult prea amplificat pentru “gravitatea” faptei. Nu ştiu dacă era bine sau rău, dar ştiu că învăţasem, copii şi adulţi, să respectăm spaţiul verde şi să folosim numai locurile de joacă special amenajate.

Astăzi, din parcurile publice au dispărut anunţurile restrictive, ele fiind înlocuite cu panouri electorale pe care se lăfăie, la vedere, numele primarului. În plus, pe alei se plimbă, cu mîinile la spate, cîte doi gardieni sau cîte doi poliţişti comunitari ţanţoşi nevoie mare, rotofei şi obraznici. Uitînd cu desăvîrşire că parcul respectiv nu e al primarului (şi cu atît mai puţin al lor), domnii plătiţi din bani publici numai pentru un anumit tip de acţiuni îşi permit să facă ce le trece prin cap, unii dintre ei depăşind cu mult nu numai limitele legale ale autorităţii, ci şi pe acelea ale celui mai elementar bun-simţ.

Exemplu: trec nepăsători pe lîngă banca în jurul căreia cîţiva puştani needucaţi au lăsat un covor din coji de semniţe şi cîteva sticle goale de plastic, pentru ca, la numai cîţiva metri mai încolo, să admonesteze ireverenţios şi chiar agresiv două mămici tinere care pedalează împreună cu copiii într-o zonă în care (zic gardienii) nu au acces bicicletele.

Alt exemplu: în vreme ce două huidume devastează un copac pentru a rupe cîteva nenorocite de corcoduşe verzi, doi gardieni stau tolăniţi la umbră, cu cămăşile descheiate pî