Ismail Kadare Palatul viselor Traducere de Marius Dobrescu Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 212 p. Scrisă între 1976 şi 1981, cartea lui Ismail Kadare, Palatul viselor, cu titlul iniţial Slujbaşul de la palatul viselor, îşi găseşte varianta finală abia în 1990, cînd, în sfîrşit, poate fi publicată. Apărut şi la noi în 2007, romanul înfăţişează cititorului o lume absurdă, în care tărîmul incontrolabil al viselor este supus unei analize minuţioase. Absurdul, într-o manieră ce aminteşte de Kafka, are în vedere mecanismul de conducere al S.U.O (Statele Unite Otomane), în care instituţia de bază este aceea care se ocupă de selecţionarea şi interpretarea viselor supuşilor, ghidîndu-se după ideea că acestea indică starea reală a imperiului. Palatul Viselor, sau Tabir-Saray, instituţie ermetică, ai cărei angajaţi sînt percepuţi de popor într-o aură de fantastic, învăluiţi în mister, nu este decît un imens edificiu, care, de sute de ani, ţine sub control gîndurile şi imaginile venite de pe teritoriul instabil al oniricului. Slujbaşii de la Tabir-Saray operează cu instrumente lipsite de precizie pentru a interpreta visele, încercînd să decripteze hăţişul unui vis cu ajutorul simbolurilor, deci al unor chei care sînt la fel de (im)precise precum cărţile de tarot. Funcţionarii din această instituţie de control al impulsurilor venite din subconştient se aseamănă unor călăi, care vor să închidă incontrolabilul într-o serie de tipare fixe, procustiene. Parabolă a sistemelor totalitare, Palatul viselor se înscrie într-o linie în care se regăsesc şi Kafka, prin Castelul sau Procesul, Orwell, cu 1984, sau Huxley, cu Minunata lume nouă, toţi creînd o lume în care absurdul devine lege, macerînd în labirintul său orice urmă de umanitate. Tabir-Saray, asemenea castelului lui Kafka, este simbolul birocraţiei totalitare, unde ascensiunea, într-adevăr posibilă, implică nu numai un