În Franţa, un tînăr de 23 de ani, handicapat în urma unei boli degenerative, i-a scris preşedintelui Sarkozy, cerîndu-i dreptul la sinucidere asistată. Preşedintele i-a răspuns că, din motive filozofice personale, rămîne la credinţa că nimeni nu are dreptul să-şi ia viaţa în mod deliberat. Zilele trecute, Remy şi-a pus capăt zilelor şi suferinţei. Dezbaterea asupra legiferării eutanasiei a fost relansată. Cadrul emoţional creat nu va schimba legea - a reacţionat, la rîndul său, ministrul francez al Sănătăţii. Cîţi Remy, cîţi Vincent Humbert - alt caz care a zguduit Franţa în 2000 - vor mai fi necesari pentru ca politicienii să lase deoparte ipocrizia? - a strigat mama băiatului. În Franţa nu există lege care să permită echipelor medicale să practice eutanasia. În diferitele părţi ale lumii, statele care au legiferat această practică încep să se adune, din ce în ce mai numeroase. În Danemarca, în cîteva regiuni ale Elveţiei, în jumătate din statele australiene şi în toate statele americane s-au adoptat legi care recunosc dreptul fiecăruia de a refuza o terapie menită să prelungească viaţa, deşi însănătoşirea nu mai este posibilă. Legea daneză privind exercitarea profesiei de medic permite doctorilor ca, în anumite cazuri, să nu menţină în viaţă un bolnav incapabil să-şi exprime voinţa, dar condamnat la o suferinţă fără speranţă. Statul american Oregon a legiferat sinuciderea asistată medical, iar în Europa, Olanda dispune de o procedură care controlează practicile medicale de întrerupere a vieţii. Cine poate spune, în momentul în care o astfel de situaţie ne-ar privi în mod personal, dacă dilema nu s-ar topi într-un răspuns precis ca o lamă de cuţit, exact acolo unde acesta părea şi etic şi indecent, şi blasfematoriu şi profetic, şi moral şi imoral?

Acest caz, deloc singular, care relansează în Franţa dezbaterile despre eutanasie şi sinucidere asistată, ca