Pentru securitate naţională, dar şi pentru că sîntem gardienii unei porţiuni din graniţa de est a NATO, e obligatoriu şi urgent să ne sporim capacitatea de supraveghere aeriană şi maritimă în Marea Neagră.

Conflictul dintre Georgia şi Rusia ne confirmă în 2008 ceea ce bănuiam cu toţii, dar speram să fie infirmat în timp. Moştenitoarea URSS e încă incompatibilă cu democraţia şi dreptul internaţional, acceptarea ei cu drepturi depline în rîndul unor organisme mondiale influente fiind o concesie pripită pe fondul entuziasmului anilor ’90.

Pe noi, românii, trebuie să ne intereseze direct conflictul din Georgia. Spaţiul de la estul frontierei noastre, care e şi a NATO, aduce în continuare cele mai multe ameninţări. Poate acum se lămuresc, în sfîrşit, scepticii iniţiativelor de securitate în zona Mării Negre, în care România s-a implicat profund, cu un sprijin discret din partea SUA.

În bazinul acestei mări se desfăşoară de o bună bucată de timp un joc strategic cu miză mare. Prin înfierbîntarea conflictelor îngheţate din Osetia de Sud şi Abhazia, miza a devenit un pic mai vizibilă pentru marele public. Marile resurse energetice din zona Caspică tranzitează arealul Mării Negre spre Europa. De cînd România şi Bulgaria au intrat în NATO, iar Georgia şi Ucraina şi-au exprimat dorinţa de aderare şi au primit garanţii la Summit-ul de la Bucureşti, Rusiei i-a fost clar că pierde influenţa dominantă la Marea Neagră. Şi, de acolo, pokerul caspic devenea inevitabil.

Pentru că jocul pe sub masa cu turcii nu-i putea garanta rezultatul dorit, Moscova avea nevoie de altceva la Marea Neagră. Războiul provocat în Georgia a picat ca o mănuşă. Ruşii au demonstrat astfel că ţara lui Saakaşvili nu poate intra în NATO din mai multe motive: nu-şi poate asigura propria securitate (deci nu poate contribui la securitatea Alianţei), are p