Există două categorii ale diasporei româneşti, delimitate atât geografic, cât şi mental. Românii europeni, care trăiesc şi muncesc în Italia, Germania sau Spania, ţări bazate pe acelaşi model de stat asistenţial ca şi România şi în care mai ales scăderile seamănă cu metehnele româneşti. Apoi sunt românii plecaţi peste Ocean, diaspora de pe continentul nord-american, cetăţeni ai unor state tradiţional capitaliste. Însă, poate cea mai sesizabilă şi, în acelaşi timp, cea mai importantă diferenţă dintre cele două categorii este dată de consistenţa cordonului ombilical dintre România şi cel plecat în străini. Dacă pentru românul european „acasă“ se află la maximum patru ore de zbor, pentru românul de peste Ocean „ţara“ este mult mai inaccesibilă, între el şi sarmalele părinteşti întinzându-se nu doar 12-14 ore de avion, ci şi efectul psihologic al schimbării abrupte de fus orar (efect de multe ori ignorat, dar care lasă urme). Pentru românul european, România rămâne multă vreme „acasă“, în timp ce românul american călătoreşte întotdeauna „în ţară“. Diferenţa dintre „acasă“ şi „în ţară“ vorbeşte de la sine. M-am întrebat când şi în ce condiţii fluxul de români către Occident va deveni reflux. Spaniolii şi italienii au emigrat în masă în Germania şi Franţa anilor ’50-’60. Cei mai mulţi s-au întors. La aceeaşi întoarcere visează şi românii din Italia sau Spania. Foarte mulţi îşi clădesc case în ţară sau strâng bani visând la deschiderea unei afaceri pe pământ natal. Puţini iau însă în calcul revenirea în viitorul apropiat. Acolo e încă mai bine decât aici. Cel puţin, atâta vreme cât vestul european va mai avea nevoie de ei. Căci emigrantul român din Europa munceşte pe bani puţini, este docil şi de cele mai multe ori neorganizat în vreun sindicat. Când recesiunea îşi va începe domnia în Occident şi timpul concedierilor va veni, forţa de muncă imigrantă va fi prima care va ave