Condamnarea oficială a comunismului a fost clamată cu mare tam-tam. S-au dat comunicate de presă, s-au făcut dezbateri, mese rotunde, conferinţe în străinătate, preşedintele a ieşit la rampă şi s-a împăunat cu acest minunat act de justiţie. Dar în realitate nu s-a întîmplat nimic. Dosarele de la Securitate sînt blocate sau se evaporă, se scoate din cînd în cînd cîte un dosărel compromiţător, după cum îi pică bine unuia sau altuia. Nu avem o lege a lustraţiei (mă întreb cine ar putea s-o facă, atîta timp cît în Parlament sînt puţini cei care au interes), nu avem o societate civilă puternică, activă, care să ceară demascarea nu numai a celor care au făcut poliţie secretă, ci a tuturor celor care, într-un fel sau altul, au făcut rău celor de lîngă ei. Se vorbeşte mult, dar se face atît de puţin, iar apele rămîn tulburi. De curînd, scandalul stîrnit de ICR, prin trimiterea lui Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie la Şcoala de vară de la ICR Berlin, a readus în atenţie problemele majore (şi nu exagerez) pe care românii le au cu trecutul lor recent, felul incert, moale, delăsător de a se raporta la el. E vorba de un proiect trecut printr-o instituţie a statului român, iar H.-R. Patapievici, ca director al acestei instituţii, nu-şi poate permite să nu gîndească în termeni de reprezentativitate şi moralitate. Dincolo de calităţile lor intelectuale, cei doi nu se reprezentau numai pe ei, ca specialişti, ci reprezentau România. Ei nu vin din neant, vin din România şi aparţin unui spaţiu cultural anume. Normal ar fi fost ca H.-R. Patapievici să-şi anunţe partenerii germani în legătură cu trecutul oamenilor trimişi sau poate chiar să propună pe altcineva. Cred că reacţia doamnei Herta Müller este perfect îndreptăţită. Oare ICR nu putea trimite pe altcineva, care să nu provoace reacţii de consternare şi de dezaprobare printre scriitorii germani originari din România? Dacă