Alegere, soluţie şi tendinţă literară comună la numeroşi scriitori atât în timpul liberalizării politice, dar mai ales în perioada ce a urmat pronunţării tezelor din iulie 1971- teze care reactualizează principiile artei ghidate de busola partinică- mitul a fost prin capacitatea sa subversivă, prin caracterul său defensiv un mijloc de incriminare şi denunţare a politicului şi un refugiu moral în faţa unei realităţi tulburi. Deghizările mitice au reprezentat - într-o epocă în care se exercita un control dur asupra imaginarului scriitorului - un semn al virtuozităţii, simbolul unui comportament autist, evazionist ce permitea ocolirea unei alianţe cu politicul sau sporirea autonomiei estetice, dar şi forma cea mai la îndemână de exprimare a protestului faţă de puterea opresivă.

,,Întoarcerea mitului" nu înseamnă aşadar doar o ,,întoarcere a refulatului" - cum arată pe urmele lui G. Durand, Corin Braga- a ceea ce, în deceniul dejist, supraeul social politic respinsese, ci ea este mai degrabă ,,o întoarcere la mit", adică la o modalitate prin care se pot pune în discuţie spaţii tabuizate ale regimului politic totalitar. Această formulă esopică bazată pe operaţia de selectare a unor mituri, care sunt metabolizate, şi apoi restituite metamorfozate cititorului, simplifică relaţia cu instituţia cenzurii, dar şi tentativa de exprimare a dezacordului faţă de contextul politic.

Preluând teoria lui Virgil Nemoianu, Monica Spiridon, observă faptul că într-un regim comunist, literatura îşi asumă ,,funcţii hipertrofiate" şi, deturnată de la misiunea ei, este silită să ocupe o poziţie centrală. Raportarea la factorul politic se face în această situaţie în două moduri. Astfel, ia naştere paracultura ideologică, numeroasele opere propagandistice oglindind mitografia elaborată de partidul unic sau importată de la puterile răsăritene, iar scriitorul, instrument