kirilă are servici şi un bunic de 93 de ani. e obligat să iasă din casă şi să pară că se târăşte cât mai puţin pe străzi, când coboară la dristor, îşi vâră cu amândouă mâinile vată în urechi, şi-ar pune câlţi în ochi, îşi potriveşte armura de erou pe sub cămaşa albastră. exact când se îndeletnicea cu această apotropaică izolare, sună sora lui kirilă şi-i spune "unde eşti, vino repede". kirilă o întreabă ce s-a întâmplat, ea îi zice "l-au luat pe bunicu, nu mai poate să respire, nu ştiu dacă mai ajunge viu, au venit cu ambulanţa, de data asta nu mai scapă, e foarte rău, kirilă, trebuie să te grăbeşti, trebuie să-l vezi, o să moară, trebuie să te vadă, să-l ţii de mână. nu o să ne mai vorbească niciodată".

şi deodată, pentru kirilă lumea s-a făcut foarte departe. a vrut să meargă. vedea că mâinile îi atârnă ca două bucăţi de lemn, că picioarele ca doi butuci prinşi cu piroane de burtă. şi lumea se făcea tot mai departe şi kirilă a început să meargă prin lumea care se făcea tot mai departe şi îşi zicea să nu cadă, măcar acum să nu cadă, că e nevoie de el şi de kirilă ei nu au nevoie niciodată şi el nu ştie ce să facă atunci când ei au nevoie de el şi a simţit în jurul capului sârmă ghimpată, în jurul inimii sârmă ghimpată, se oprea la zece paşi, aştepta să se închidă uşile, să-l ducă spre bunicul care nu mai poate să respire şi din care viaţa ieşea fără să-i pese. kirilă şi-a dat seama că nu poate singur, că nu poate deloc singur şi-l sună pe artistul plastic, îi zice să ia maşina, să meargă, să nu-l lase, credea că are tensiunea 20, se sufoca, îşi zicea că o să moară înaintea bunicului şi că or să ajungă cu două salvări în acelaşi timp şi că bunicu se va trezi şi va avea grijă de el, pentru că el a făcut războiul, are jumate de kil de fier în el; are un glonţ care nu i-a explodat în gât, are schije de 60 de ani, pentru că bunicu e puternic - şi nu are cum.