Prin cămin trecuseră, într-un semestru sau altul, şi cîţiva străini. Primul a fost o thailandeză, care-a reuşit să reziste o săptămînă. Vorbea o engleză stricată, purta pe degete inele cu mici briliante. În ţara ei trăia într-un palat cu piscină. Aici era mare mizerie. Chiar nou, căminul tot o scîrbea. Păi alea erau condiţii de trai? În Thailanda ei totul era minunat. Nu erau autobuze ca nişte cutii de sardele, nici praf şi transpiraţie. O ducea la şcoală şoferul cu limuzina. Hotărît, ea o să-şi facă bagajul!

Al doilea străin a fost altceva. Se numea Claudia şi venea dintr-o ţară lipită de nori: Bolivia. Buclele îi acopereau faţa de culoarea cafelei cu lapte. Avea ochi migdalaţi şi, la început, nu îndrăznea să vorbească. Cerea pîine sau ciocolată mai mult prin gesturi. Apoi surîdea, de parcă ar fi fost dintr-o carte pe care Sabina o citise demult, cu pampas, indieni şi gauchos.

După cîteva luni, vocea străinei a început să se-audă timid. După un an, Claudia şi-a dat primele examene în limba română. Bolivia era departe, un platou doldora de fructe exotice, cu pieţe pestriţ pictate, cu oameni blînzi, cu crucifixuri, poncho-uri şi, în casele orăşenilor, cu servitoare. Claudia le vorbi într-o zi despre cei patru fraţi ai ei mai mici. Nu-i semănau. De fapt ea le părea tuturor, şi-acolo şi-aici, o curiozitate. Bolivienii de rînd, scunzi şi cu tenul întunecat, aducînd cu peruvienii care cîntau prin metrouri, n-aveau nimic de-a face cu ea. Mama Claudiei lucra funcţionară-n guvern. Cîştiga destul ca să o susţină în facultate. Şi să-i crească pe fraţi. Nu se considerau totuşi bogaţi.

În oraşul în care se reflecta întreaga Bolivie, la o răspîntie, cîndva, dispăruse un autobuz plin de călători. Cu geamuri, roţi, caroserie, cu doamne somnoroase şi muncitori, cu un poliţist şi cîţiva şcolari. Era o dimineaţă în care se deschideau flori carniv