Una din mîhnirile pe care le resimţim la citirea unei cărţi de filozofie este că între declaraţia de intenţie a autorului şi felul în care îi dă viaţă se cască adesea o prăpastie. Despre ce este vorba? Filozoful, de obicei pe un ton de argonaut pornit în căutarea adevărului ultim, precizează că problema pe care o va atinge este una de o însemnătate radicală, apoi pomeneşte că pînă la el nu s-au făcut progrese prea mari în lămurirea ei şi că, în fine, abia acum, cu această carte, se va petrece clarificarea mult dorită. Fireşte, totul fiind spus cu o spăşită modestie atunci cînd e vorba de privilegiul de a fi el cel dintîi care o lămureşte, şi cu o amară compătimire atunci cînd e vorba de neputinţa înaintaşilor de-a fi făcut acelaşi lucru: să descopere cheia problemei. Cum Dumnezeu n-au văzut că soluţia le stătea sub nas şi de ce a trebuit să treacă atîta timp pînă cînd lîna de aur să ne bucure cu strălucirea ei?

În felul acesta, orizontul de aşteptare creat e suficient de mare ca cititorul, momit de revoluţia teoretică promisă în următoarele capitole, să pornească cu aviditate la lectură, încredinţat fiind că va fi martorul unei cruciade a gîndului: îl va vedea pe Iason întorcîndu-se acasă, cu laurii victoriei pe creştet şi cu cîlţii lînei în pumni, dăruindu-le tuturor, democratic şi filantropic, binefacerile adevărului mult căutat. Numai că ceea ce va urma va purta numele dezamăgirii, deoarece tema enunţată la început va fi uitată pe parcurs, iar problema pentru a cărei rezolvare autorul promitea să se opintească faraonic va fi lăsată tot atît de neatinsă pe cît era înainte de apariţia lui, cu deosebirea că acum, la sfîrşitul cărţii, vom primi asigurări că perspectiva deschisă va da naştere în anii următori unui proiect de luminare definitivă a detaliilor încă neelucidate, proiect al cărui rezultat va însemna lichidarea dilemelor în vecii vecilor, amin.