Marea confuzie întreţinută de cei interesaţi să-şi apere pielea, dar şi de naivii care încurcă antipatia faţă de Băsescu cu faptele sale aşa cum sunt, unele rele altele bune, e că în războiul cu corupţia singura instituţie care are ceva de spus trebuie să fie justiţia. Pare atât de rezonabilă şi de principială o asemenea teză încât ea a ajuns, prin repetare obsesivă, sub o formă sau alta, un soi de tabu. Nu poţi s-o pui nici în discuţie, darmite s-o mai şi conteşti, pentru că eşti acuzat de sacrilegiu antidemocratic. Nu contează că acuzatorii sunt mai ales cei suspecţi de corupţie, nu contează dacă ai sau nu argumente, important e s-o admiţi ca pe un adevăr şi atât. Ei bine, voi comite marele păcat şi voi susţine cu tărie următoarea contrateză. În războiul cu corupţia, cel mai important combatant nu e justiţia, ci politicul. Da, de politicieni depinde soarta acestui război, iar fără intervenţia lor hotărâtă, aş zice totală, anticorupţia rămâne o vorbă în vânt. Dacă preşedintele, premierul, miniştrii, parlamentarii, liderii politici în general stau deoparte în acest război, lăsând doar justiţia să-l poarte, el e pierdut din start. Cu alte cuvinte, războiul cu corupţia e, prin excelenţă, un act politic. Dacă politicienii nu-l vor, acest război nu are loc. Iar a-l dori înseamnă a intra în el. Am ţinut să fac aceste precizări, în care cred cu tărie, pentru că am senzaţia că, dacă acest război, în România, pare a fi deja pierdut, asta s-a întâmplat tocmai datorită acestei confuzii. Iar cel care a ştiut s-o întreţină şi s-o exploateze cu măiestrie e fostul premier Adrian Năstase. Cazul său e de manual. A început cu o tentativă de percheziţie şi s-a încheiat, probabil definitiv, săptămâna trecută, cu o tentativă de începere a urmăririi penale. La ambele capete s-a interpus, evident în favoarea sa, o instituţie politică sută la sută, e vorba de parlament, iar principala