Plimbîndu-mă prin ameţitul Bucureşti de astăzi, care poartă amprenta a ceea ce am devenit, într-un soi de involuţie incertă şi indecentă, mă întreb, uneori, cum era atunci. Atunci, în anii treizeci. Atunci cînd lumina cădea firesc şi mîngîia siluetele oamenilor, ale clădirilor armonioase, ale cutelor ample făcute de catifeaua grea. Dincolo de dificultăţi pe care nimic nu poate să le elimine - şi nu amintesc aici de ce a fost, pe urmă, al doilea război şi cumplita schimbare adusă de comunişti - se trăia. Ca peste tot în lume. La standarde de respiraţie occidentală, autentică. Existau creiere. Şi o elită. Fantastică. Exista o normalitate a gesturilor, a ceea ce se cuvine să se petreacă, a faptului că oamenii se întîlneau, petreceau, erau preocupaţi de arhitecturi nobile şi cuvincioase pentru proriile case, de cine şi ce cîntă la Ateneu, sau la Londra, Praga, Viena, Paris, de ce se scrie pe pămînt, de cum se face jurnalism, de ce este o ambianţă valoroasă. Veneu unii la alţii, mergeau la cîrciumi şi vorbeau despre toate astea. Polemizau, se supărau, se bucurau, reveneau, bîrfeau. Trăiau împreună. Efervescent. Comunităţile existau şi erau, încă, bine definite. Pulsul unei vieţi reale, cu toate ritmurile fireşti, cu patimi şi secrete, cu suişuri şi coborîşuri, cu devieri de tot felul animau zilele şi nopţile unei societăţi culturale. Vii. Acum ceva vreme am văzut la Tîrgovişte, într-una din după amiezele Festivalului Babel, un spectacol cu energii speciale. Cu o atmosferă pe care am reconstituit-o mereu din ce am citit, din poveştile bunicii, ale prietenilor mei de alte vîrste. În acel orăşel de provincie, în amorţeala unui sfîrşit de săptămînă, în sufletul meu a fost lumină. A fost furtună şi tandreţea liniştii de după. A fost ceva din ce am simţit cînd am citit "Jurnalul" lui Sebastian. Ceva ce mai caut pe străzile oraşului meu. Şi în mine.

Interesant este