Mâine, 23 august, Andrei Pleşu împlineşte şaizeci de ani! Sursa: Sorin Antonescu
Cel mai strălucit stilist al eseului românesc de azi, cel mai pătimaş alchimist de contrarii, omul cu fobia dihotomiilor şi harul coagulărilor a tot ce va să zică „membra disjecta“, fost ministru al culturii şi de externe, fondatorul „Dilemei“, directorul Colegiului Noua Europă şi al Institutului de Istoria Religiilor, histrionul angelolog şi eruditul captivat deopotrivă de metafizică şi gazetărie, cel care se considera „un specialist al suspensiei“ („conştiinţa morală dinlăuntrul meu mă împiedică să văd cerul înstelat de deasupra“), copleşit de impulsurile contradictorii care-i şi alimentează, de altminteri, energia seducătoare („citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu, dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, cheful, hetaira, romanţa. Sunt lacom, echivoc, uşor de tras spre lejerităţi de tot soiul... Asta e tensiunea primejdioasă a destinului meu“) - îşi reeditează acum la Humanitas „Minima moralia“, cartea care l-a consacrat editorial în urmă cu două decenii.
Mai ţineţi minte cum sunau vorbele acestea spre finalul coşmaresc al ceauşismului? Etica este o „disciplină a intervalului dintre obnubilare şi edificare“. „Nu înţelege bine o lege cine n-a simţit niciodată în adâncul său ispita de a o contesta sau măcar neputinţa de a i se supune“. „Nu există virtute care să nu conţină un viciu subteran. Nu există viciu care să nu se poată răsturna în contrariul lui“. Şi parabola cu Falstaff şi Robinson, cu solaritatea percepută ca selenaritate, cu „pungaşul vulgar şi regele triumfător“...
Din „Minima moralia“ porneşte firul care va compune în ani „metafora obsedantă“ a gândirii şi operei lui Pleşu, şi anume concordia discors, coincidenţa contrariilor, situarea irepresibilă în interval, fie că vorbim de îngeri sau de relaţia E
