Cand eram mic, am intrebat de ce nu participa la Olimpiada nici unul dintre jucatorii de fotbal sau de baschet celebri la vremea respectiva. Sau nici unul dintre boxerii de care citeam prin reviste. Cassius Clay? Joe Frazier? Mi s-a raspuns ca respectivii erau sportivi profesionisti iar la olimpiade nu participa decat cei amatori.
Treizeci de ani dupa, rugat sa scriu un articol “cu perspectiva de marketing” despre JO, pare imposibil sa o fac fara sa ma infund in niste paragrafe pline de miliardele de dolari implicate, zecile de sponsori, sutele de “endorseri” comerciali etc. Moment in care nu m-am putut impiedica sa nu ma intreb cum naiba s-a ajuns de “acolo”, “dincoace”.
Din minunata lume pura a sportivilor care traiesc cu soare si isi cumpara echipament cu petale de flori, in jungla veroasa a contractelor care iti cer sa alergi intr-un echipament, sa participi la cocktailuri intr-altul, sa te sui pe podium intr-un al treilea si sa participi la un fund-raiser in al patrulea (pentru ca de pilda tu personal esti sponsorizat de Asics, federatia ta de catre Hummel, comitetul olimpic national de Nike, iar cel international de Adidas).
Cand a intervenit “ochiul dracului” si cand s-au dus naibii idealurile olimpice? Am cautat si am aflat. Si m-am gandit ca raspunsul s-ar putea sa va intereseze si pe dumneavoastra.
Totul a inceput la Olimpiada de la Melbourne din 1956. Un an olimpic la fel de bruiat ca si 2008 de o distractie ruseasca cu tancuri printr-o tara vecina, insa nu despre asta e vorba aici. Pana atunci, JO erau vazute ca un eveniment cu un mare potential comercial, insa doar de catre producatorii de material sportiv. Pentru ca ei vindeau, iar atletii care doreau performante mai bune cumparau. Cele mai mari vanzari erau pentru pantofi “cu cuie”, de atletism.
Insa Horst Dassler, mezinul ramurii “adidas” a fam
