Ca roman, patriotismul mi se pare un sentiment de neinteles. E ca si cand ti-ai iubi cainele desi este turbat, urat, cu purici si te musca de fiecare data cand vrei sa-i dai de mancare. Iar cele mai gretoase manifestari ale patriotismului se regasesc in presa sportiva, in timpul competitiilor internationale. Ca sa n-o mai lungim, ai nostri sunt cei mai buni, cei mai virtuosi, cei mai talentati dar, vai, o sumedenie de factori externi lucreaza impotriva lor: arbitrii, vantul, horoscopul, presiunea atmosferica, Dumnezeu Insusi si chiar gravitatia, cum Marian Dragulescu avea sa o afle pe pielea lui, mai ales pe cea de pe fund, coate si genunchi.
Favoritii fara vana cer sa fie luati de mana
Dar sa le luam pe rand, excluzand din start baschetul, tenisul, fotbalul, atletismul indoor si multe alte sporturi pe care, daca ar fi dupa noi, le-am scoate de pe lista disciplinelor olimpice pana am incepe si noi sa ne prindem cum se joaca. La handbal, o medalie parea sigura. Dupa faza grupelor, insa, cand am consemnat cateva succese antologice in fata unor echipe care parusera ca se antrenasera cu un sapun in loc de minge pana atunci, fetele noastre au dat un mare chix cu Ungaria, pe care, inainte de Olimpiada, o batusem pe unde o prinsesem. Dupa acea prestatie lamentabila in fata unor adversare mediocre, romancele au fost invinse si de Franta, pe care tot noi o invinsesem fara drept de apel in grupe.
La gimastica, alt sport de la care plecam incarcati cu medalii pana de curand, aproape ca nu am contat. Dupa ce fetele au dezamagit prin prestatiile foarte slabe de la sarituri si barna, ca de paralele nici nu putea fi vorba, i-a venit randul lui Marian Dragulescu, care a trait o revelatie asemanatoare cu cea a lui Newton: lucrurile pe Pamant cad in jos.
Dragulescu si-a terminat exercitiul de la sol intepenindu-se in fund cu o siguranta remarc
