Constelatia Orion este una dintre cele mai frumoase formatiuni stelare ale emisferei nordice, iar Betelgeuse, alfa Orionis, cu sclipirea ei rosiatica, este a noua in ordinea stralucirii dintre toate stelele ce se disting cu ochiul liber pe cer. In cataloagele astronomice, Betelgeuse apare inscrisa ca o supergiganta rosie de clasa spectrala M, cu temperatura de circa 3.700 de grade Kelvin la suprafata, ceea ce e destul de putin in comparatie cu stelele albe sau albastre, mult mai fierbinti.
Nu intamplator i se spune supergiganta: se concentreaza in ea cam 14 mase solare, insa toata aceasta materie e raspandita in cuprinsul unei sfere cu diametrul de 800 de ori mai mare decat al Soarelui. Asta inseamna, de fapt, ca ar depasi orbitele mai multor planete cunoscute de noi, cam pana la nivelul lui Jupiter. Desi se afla la 427 de ani lumina departare, dimensiunea apreciabila a stelei da telescoapelor posibilitatea sa-i fotografieze suprafata ca un disc vizibil si sa-i observe direct ciclul de variabilitate, fiindca intinsa ei atmosfera gazoasa prezinta si asa ceva.
De regula, supergigantele rosii sunt stele batrane, aflate la capatul unei evolutii si in pragul extinctiei lor. Astronomii considera insa ca Betelgeuse e foarte tanara, avand abia cateva milioane de ani. A "imbatranit", totusi, rapid, din pricina volumului ei imens. Si-a "trait" viata accelerat. Prin urmare, tot abisele nefiintei o asteapta, ca si pe stelele de alta natura si consistenta materiala, care au sansa de a-si parcurge ciclul infinit mai incet, insa inexorabil.
Soarele nu poate face nici el exceptie de la acest destin al materiei cosmice. Are deja cinci miliarde de ani si, conform caracteristicilor clasei sale spectrale, de stea galbena, in plina maturitate, va mai rezista probabil inca vreo cinci miliarde. Putem fi linistiti in aceasta privinta: sfarsitul astral nu ne afecteaza
