Mi­kael privi în jur, în­tre­bân­du-se ce im­puls ne­bu­nesc îl fă­cu­se să ac­cep­te in­vi­ta­ţia maes­tru­lui Fro­de.

Îşi puse în gând să revină cât mai de gra­bă la Stockholm, chiar în sea­ra aceea.

O sca­ră de pia­tră du­cea la in­tra­re şi, îna­in­te ca ei să ajun­gă, uşa se des­chi­se. Mi­kael îl re­cu­nos­cu ime­diat pe Hen­rik Van­ger, a că­rui fo­to­gra­fie o vă­zu­se pe in­ter­net.

Fo­to­gra­fi­i­le îl re­pre­zen­tau mai tâ­năr, dar ară­ta de­o­se­bit de vi­gu­ros pen­tru cei opt­zeci şi doi de ani ai lui, cu cor­pul vân­jos, faţa arsă de vânt şi păr că­runt bo­gat, piep­tă­nat peste cap, care dovedea că în­tre ge­ne­le lui nu se afla şi aceea a cal­vi­ţiei. Pur­ta un pan­ta­lon în­chis la cu­loa­re, bine căl­cat, că­ma­şă albă şi un pu­lo­ver maro, uzat. Avea mus­ta­ţă sub­ţi­re, albă şi oche­lari cu rame fine de me­tal.

- Sunt Hen­rik Van­ger, spu­se el. Vă mul­ţu­mesc că aţi ac­cep­tat să ve­niţi să mă ve­deţi.

- Bună ziua. A fost o in­vi­ta­ţie ne­aş­tep­ta­tă.

- In­traţi la căl­du­ră. Am aran­jat o ca­me­ră de oas­peţi, vreţi să vă faceţi comod? Ci­năm mai târ­ziu. Iat-o pe Anna Ny­gren, care are gri­jă de mine.

Mi­kael dădu mâna cu o fe­me­ie scun­dă de vreo şai­zeci de ani, care-i luă pal­to­nul, pu­nân­du-l într-un du­lap. îi pro­pu­se lui Mi­kael să-i dea papuci, con­tra du­şu­me­lei reci.

Mi­kael îi mul­ţumi, apoi se în­toar­se spre Hen­rik Vanger:

- Nu sunt si­gur că voi ră­mâ­ne la cină. De­pin­de de­spre ce joc e vor­ba.

Hen­rik Van­ger schim­bă o pri­vi­re cu Dirch Fro­de. În­tre cei doi exis­ta un soi de în­ţe­le­ge­re pe care Mi­kael nu se sim­ţea în sta­re s-o in­ter­pre­te­ze.

- Cred că tre­buie să pro­fit de oca­zie şi să vă pă­ră­sesc, spu­se Dirch Fro­de. Tre­buie să merg aca­să, să-i do­mo­lesc pe co­pii îna­in­te de a dă­râ­ma casa.

Se în­toar­se spre Mi­kael: @N