Cartea de săptămîna asta e dintr-un anticariat particular, dacă pot spune aşa, dintr-un "muzeu sentimental", cum zice, altundeva, autorul ei - biblioteca familiei Dimisianu. Poartă în colţul foii de titlu, în dreapta sus, o dedicaţie în verde (cum îi e coperta), de la "defunctul" Felix Anadam către "prietenii lui tineri". "Fericitul" la care părintele lui a renunţat după o singură întrebuinţare e pseudonimul lui Geo Dumitrescu de pe volumul Aritmetica, debutul lui şi prima apariţie din colecţia revistei Albatros, din 1941. E anul cînd se pune la cale o generaţie. O generaţie care începe cu plachete, drămuindu-şi revolta în fiole mici. Adunînd, împărţind, sperînd că socoteala lumii o să dea cu rost. Nu dă.

Unu şi Doi, părţile acestui volum cu alburi generoase, lăsîndu-şi versurile să respire, sînt primele bătăi din "cadenţatul visului răsuflet" (Tabu). Sau, "pentru cine gândul rău şi gândul bun,/ pentru ce atât de gravi, domnii mei?.../ Timpul este un genial nebun/ ce numără într'una: un, doi... un, doi, trei..." (Probleme). Patimi şi ipoteze, pentru Violaine, poate la jeune fille a lui Claudel, prinsă într-un carusel de renunţări. Nu e singura dedicaţie. Psihoză îi e scrisă lui Virgil Untaru, care va fi cunoscut sub pseudonimul cu care Geo Dumitrescu şi-a semnat, în Cadran, prima poezie publicată: Ierunca. Chingi de generaţie, destrămate într-o diafană, abia bănuită, pînză de paianjen. Psihoză e împlinirea unei stări ciudate, în care sufletul se face nu pui mic de pitpalac, ci nasture, în numele căruia moare trupul: " - Sânt un om mort, prietene, nu râzi?/ un om naiv şi mort... - Îl priveam fără glas - / A desfăcut pistolul din batistă, ca dintr'o poleială,/ l-a dus la frunte, s'a uitat la nasture şi a tras..." Împrăştiind, întrucîtva, făptura "duhnind a soare şi a tabac de vers" (Columb) a poetului-martor. Care se-ndeamnă să scrie, ca să se cruţe de tă