Pentru mulţi români, cunoaşterea Europei începe la Nădlac. Mă refer la turiştii plecând pe cont propriu sau în grupuri organizate, nu la bieţii fugari ce treceau înot Dunărea spre Iugoslavia, pe sub gloanţele grănicerilor, în anii socialismului biruitor.

Cu toate că Ungaria, ca peisaj, nu are nimic spectaculos, şocul traversării ei este enorm pentru noi. E şocul descoperirii civilizaţiei, în formele ei cele mai uzitate: drumuri bune, magazine pline, toalete curate, telefoane publice funcţionale, poliţie discretă şi, în general, oameni zâmbitori. Ieşind din Ungaria şi intrând în Austria, observi o nouă treaptă. Drumurile sunt şi mai bune, magazinele mai opulente, utilităţile, la tot pasul. Spirala continuă, de acum previzibil, cu o altă ruptură de nivel între Austria şi Germania, a doua ţară fiind o culme a civilizaţiei şi confortului. Aici, progresul este cvasi-maximal, deşi olandezii vor pretinde, cu patriotică mândrie, că şoselele şi autostrăzile lor sunt chiar mai grozave decât ale nemţilor. Sunt grozave, nu zic nu, dar nemţii sunt nemţi.

Călătoriile occidentale şi central-europene ale lui Virgil Nemoianu, descrise şi documentate într-un volum consistent, Străin prin Europa, nu urmează acest grafic al esticului amărât, copleşit de ceea ce vede în Vest. Plecat din România cu decenii în urmă şi stabilit definitiv în America, având aici o situaţie materială bună şi o carieră profesională în adevăratul înţeles al cuvântului, Virgil Nemoianu vine în Europa; şi vine în vacanţe cu familia sau în deplasări la congrese ale ICLA (Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată), ceea ce schimbă din start datele problemei. Omul e perfect integrat în societatea americană şi chiar poziţia lui conservatoare, de simpatizant al lui Reagan şi apoi al lui Bush (father & son) indică opţiunea pentru menţinerea status-quo-ului. Convingerile religioase, infuz