Intamplarea a facut ca in urma cu patru ani sa apara doua romane cu o fizionomie asemanatoare: Pupa russa de Gheorghe Craciun si La belle Roumaine a lui Dumitru Tepeneag*.
Asemanarile veneau, pe de o parte, din incercarea autorilor de a construi un personaj definitoriu pentru "eternul feminin", iar, pe de alta parte, din concubinajul unor strategii narative de sorginte realista si textualista. Fireste, daca e sa-i dam crezare lui neica Sartre (care zicea ca tehnica romanului trimite intotdeauna la o metafizica a romancierului), ambele trasaturi constituie fetele aceleiasi medalii, care vizeaza gasirea unei modalitati potrivite pentru a proiecta asupra personajului un aer misterios.
Solutia lui Craciun consta intr-o dubla strategie de ascundere/dezvaluire: naratorul isi descrie eroina pana in cele mai mici articulatii, dar continua sa sugereze existenta unui "rest" simbolic care se sustrage intelegerii, a unui "nu-stiu-ce" amplificat de marturiile celor care se perinda prin viata & patul Leontinei Guran; e o tehnica ce functioneaza - pana spre finalul complet deplasat in care autorul isi ucide personajul - aproape impecabil.
La un alt tip de rezolvare recurge Dumitru Tepeneag in La belle Roumaine: misterul nu mai este aici atribuit de perspectiva inamorata a masculilor, ci autoindus de eroina insasi (Ana/Hannah), care incearca sa-si incite/excite partenerii fabricandu-si o serie de biografii imaginare. Este, de altfel, principala miza a cartii, pe care prozatorul o anunta printr-un moto din Novalis ("Viata nu trebuie sa fie un roman ce ne-a fost dat, ci un roman pe care l-am facut noi insine") si pe care Dieter Sickle o confirma prin reprosul adresat Anei: "Tu faci din viata ta un roman (...) imaginatia ta contribuie enorm la istoria vietii tale."
Prin urmare, autorul ii paseaza eroinei prerogativele sale, deschizand astfel calea unui posib