Cu mai mult de 60 de ani în urmă, Iorgu Iordan observa, în Limba română actuală. O gramatică a "greşelilor" (1943, ediţia a II-a 1948), instabilitatea adaptării formelor maximum şi minimum. Acestea fac parte dintr-o categorie de cultisme (latinisme preluate adesea şi prin intermediul altor limbi de cultură, în primul rând prin franceză) care prezintă unele dificultăţi de adaptare: finala consonantică (-um) nu contrazice tiparul fonetic şi morfologic românesc, dar ridică probleme de pronunţie (prin lipsa eufoniei şi prin depărtarea accentului de finală, mai ales la formele de genitiv-dativ articulate: máximumului, mínimumului). Tendinţa populară, spontană, este de a simplifica aceste forme prin renunţarea la finala -um; se reface astfel, într-un fel, procesul de modificare fonetică pe care l-au parcurs în timp cuvinte latineşti moştenite. Iorgu Iordan ilustra procesul de simplificare din limba contemporană prin forme ca ultimat (pentru ultimatum) şi linoleu (pentru linoleum), pe care le considera aproape impuse în uz. E interesant să constatăm, după atîtea decenii, că statutul variantelor celor două substantive este încă incert: Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM2, 2005) indică drept forme literare doar pe ultimatum şi linoleum; acestea sînt şi cele mai frecvente, cel puţin în uzul scris din internet (testat cu ajutorul motorului Google); în orice caz, ele apar curent chiar în presa sportivă şi în limbajul colocvial: "Becali i-a dat un ultimatum lui Lăcătuş" (apropo.ro, 7.08.2008), "Ultimatumul lui Taher" (realitatea.net, 27.05.2008), "am scos linoleumul, dar a rămas o peliculă groasă de prenadez" (sfaturi.eva.ro); "mercurul s-a scurs într-un loc greu accesibil: între marginea linoleumului şi perete" (daciaclub.ro) etc. Dar şi formele scurte, neacceptate de normă, apar destul de des: "am trimis un ultimat firmei" (tirgumures.ro, proces-verbal, 2007);