Lume curioasă, lume imprevizibilă, contrariind paşnicele noastre aşteptări. Există spirite radicale, revoluţionare chiar - şi în acelaşi timp tradiţionaliste, bântuite de nostalgia trecutului, îndrăgostite de valorile clasice, aşezate, stabile... Un astfel de spririt paradoxal este cu siguranţă Régis Debray, unul dintre autorii francezi importanţi din zilele noastre, admirat de unii, detestat de alţii.
Iniţial stângist, de nuanţă Ťguevaristăť, riscându-şi viaţa undeva prin continentul latino-american, arestat acolo şi condamnat la ani grei, oricând în pericol de a fi suprimat; spirit utopic şi justiţiar la douăzeci şi ceva de ani; deloc totuşi un marginal, privilegiat absolvent al Şcolii Normale Superioare, privilegiat şi prin originea socială, re-adus în Franţa de valul de proteste ale unor renumiţi intelectuali de stânga; imediat după aceea dedicat creaţiei în mai multe planuri, de la filozofie la literatură, de la sociologie la Ťmediologieť; mai târziu consilier cultural al lui François Mitterrand; dezamăgit de noua guvernare, retras din orice poziţie oficială, văzându-şi de ale sale, nu şi iertat de ireductibilii adversari, de dreapta dar şi de stânga... În fine, o figură...
Citesc ultima sa carte: Par Amour de l'Art (Gallimard, 1988), având ca subtitlu Une éducation intellectuelle, volumul trei al memoriilor sale saturate de reflecţii critice asupra epocii contemporane. Trilogia se numea Timpul învăţăturii de a trăi, având ca prim Ťvoletť volumul Măştile (Une éducation amoureuse) şi ca al doilea Ťvoletť: Lăudaţi fie seniorii noştri (cu subtitlul Une éducation politique). Educaţie sentimentală, aşadar, Educaţie politică, iar acum - cu ultimul volum al masivei trilogii - Educaţia intelectuală.
Iniţial natură aventuros-justiţiară, dornică Ťsă schimbe lumeať, potrivit preceptului marxisto-rimbaldian, Régis Debray se întoarce la
