Unul dintre participantii romani la Olimpiada de la Beijing a confirmat, daca mai era nevoie, zicala ca la omul sarac nici boii nu trag.
El a ratat o competitie si, prin urmare, sansa calificarii, pentru ca nu a fost avertizat de nimeni ca venise momentul sa intre in competitie. A pierdut prin neprezentare, cu toate ca se afla la un minut distanta de locul competitiei cu pricina. Antrenorii si toata droaia de contopisti care paraziteaza echipa de sportivi pe la mai toate competitiile unde se poate castiga o diurna sanatoasa au stat degeaba, sorbind la cafelute si taifasuindu-se chiar in acele momente si doar sportivul cu pricina s-a alertat cand a vazut pe monitoarele aflate in aria de pregatire pentru competitie ca proba la care urma sa participe incepuse deja. Cu un calm, cum altfel, olimpic, seful delegatiei a spus ca a fost o mica neintelegere intre membrii delegatiei si ca nu s-a stabilit cu claritate cine ar trebui sa-i avertizeze pe sportivi ca e momentul sa intre in cursa. E de mirare, asadar, ca nu s-a mai intamplat. S-a gasit chiar si vinovatul, medicul echipei, care pare-se ca nu se ocupa doar de tendoane rasucite, ci si de planificarea probelor. Dar chiar si tapul ispasitor e pe punctul sa fie iertat, pentru ca a spalat incidentul cu un torent de lacrimi. Nu-i nimic, a mai spus nonsalant seful, mai e inscris si la alte probe. Adica nu s-au epuizat sansele la podium.
Desi aproape comic, esecul sportivului roman si, mai ales, seninatatea oficialilor care a insotit acest rateu olimpic demonstreaza ca, atunci cand e vorba despre spirit olimpic si sportivitate, fiecare roman are alta definitie. Asta poate si pentru ca sportul si-a pierdut inocenta. Cum ar mai putea fi inocent cand trebuie sa supravietuiasca ecuatiilor in care banii investiti se scad din cei castigati pentru a masura profitul. Marketingul sportiv a umplut harta sporturilor din
