In primavara aceasta, in luna mai, dupa mai multe zile si nopti cu furtuni si ploi, intr-o dimineata cu soare, in timp ce imi faceam ceaiul, am auzit afara, printre copaci, galagie mare.
De-a lungul anilor, crengile lor au devenit locuinta pentru tot soiul de zburatoare: gaite, gugustiuci, ciori, vrabii. Toate vietuiesc in buna intelegere, fiecare cu treburile sale, cu cautatul hranei, cu cresterea si ocrotirea puilor, uneori, cu mici neintelegeri galagioase. Langa bloc este un refugiu pentru o parcare. Intre blocurile care sunt paralele, sunt mai multi copaci: tei, brazi, tuia, nuci, plantati acum vreo cincizeci de ani. Pe o latura a parcarii este un brad falnic, apoi o tuia care are crengile crescute corect doar pe partea stanga. Pe partea dreapta are doar cateva crengute, pentru a face loc unui cires amar, care e foarte aproape de el, parca il ocroteste. A rasarit la intamplare, are trunchiul contorsionat, numai sa-si faca loc, chiar stingher, printre ceilalti copaci falnici.
Dar in dimineata despre care vorbesc, galagia era din ce in ce mai mare. La loc de frunte erau, evident, gaitele, care imi asurzeau urechile cu tipetele lor ascutite, apoi ciorile, cu croncanitul lor. Vrabiutele si gugustiucii abia se auzeau. Trecuse o jumatate de ora de cand larma nu contenea si nu erau semne ca se va potoli, ba parca dimpotriva, se intensifica. Mi-am dat seama ca e ceva neobisnuit, pentru ca asemenea nebunie nu se mai intamplase niciodata in padurea de langa bloc. Galagia era de nesuportat. Deschid fereastra de la bucatarie sa vad mai bine. Ciresul era asaltat din toate partile de pasari, pe rand, care faceau un du-te vino, cand la cuiburi, cand la ciresul cel stramb, zburau si tipau, croncaneau, ciripeau toate la un loc cu acelasi scop: sa-si protejeze puii si copacii, care erau ai lor de atatea generatii. Sperau ca facand o galagie atat de mare vor scapa
