Imaginea Parlamentului Romaniei din toti anii in care ne-am putut exercita efectiv dreptul la alegeri libere a fost constant aceea a unei institutii care nu functioneaza. Fie e prea galagioasa, fie se absenteaza, de multe ori nu e cvorum si nu se poate vota, fie se motaie, se citesc ziare, pe scurt o institutie in care nu se indeplineste mandatul pentru care alegatorii si-au trimis acolo reprezentantii.
De unde si lipsa de incredere a cetatenilor in cea mai importanta institutie a unei democratii, perceptie publica atestata de toate sondajele de opinie facute de-a lungul timpului. Avem un proces de legiferare greoi, cu doua Camere care fac acelasi lucru, deosebindu-se doar prin categoriile de legi cu care sunt sesizate.
Nu pledez pentru un parlament unicameral, dar este evident ca cele doua camere trebuie sa difere prin rolul pe care il joaca, inclusiv prin modul de alegere a membrilor, reprezentativitatea acestora trebuind sa fie data de altceva in fara de numarul mai mare sau mai mic al alegatorilor. Aceste neajunsuri explica numarul mare de ordonante de urgenta pe care l-am avut ca o constanta dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din 1991.
Si situatia nu s-a schimbat dupa modificarile din 2003, cand am ajuns in situatia absurda in care avem, pe de o parte, obligatia unor consultari publice serioase pe proiecte de lege, iar pe de alta parte posibilitatea ca acestea sa fie adoptate tacit de prima Camera sesizata, pentru ca oricum conteaza votul celei de-a doua, care este Camera decizionala.
Cand auzi aceste reprosuri aproape zilnic, la televizor, la radio sau le citesti in presa scrisa, cand membri ai Parlamentului din tot spectrul politic, invitati la diferite talk-showuri, se situeaza pe pozitii defensive, uneori cu o anume agresivitate, nu poti sa nu te intrebi ce merge anapoda in functionarea unei institutii fara
