Campionii rezistă pe retină, pe manşeta ziarului şi pe ecranul televizorului, cu surâsuri hollywoodiene şi medalii la gât.

E normal să se întâmple aşa. Memoria privitorului stochează selectiv, păstrează vârfurile şi elimină poveştile de plan secund. La fel vor sta lucrurile şi după cele şaisprezece zile de Jocuri Olimpice de la Beijing, transmise cu admirabile strădanii de TVR 1 şi 2, plus Eurosport. Până la următoarea competiţie din calendar, lumea va îngâna numele la modă: Michael Phelps, Usain Bolt, Stephanie Rice, Elena Isinbaeva, Nastia Liukin, Yang Wei etc. Cârtitorii vor face figură separată, evident. Ei vor insista asupra poluării din Beijing şi vor lega anumite medalii şi recorduri de noile tendinţe din farmacologia undeground, ştiind însă că prea puţini se vor opri să-i asculte.

Şi totuşi, înseamnă aceste Jocuri Olimpice şi altceva decât sudoare, lacrimi, sclipici festiv, acuzaţii de mafiotism (vezi episodul Obreja) şi drapeluri înfoiate de un aparat care ţine loc de vânt? Există vreo miză în afara aurului olimpic şi a ofertelor cu care sponsorii ies în calea campionilor? Eric, Natalie şi Hugh, trei participanţi la întrecere, ne asigură că da. În mintea lor a înflorit, vreme de două săptămâni, îndemnul lui Horaţiu: „Carpe diem“. Pentru Eric şi Natalie, Jocurile au fost prilejul de a-şi regândi existenţa şi priorităţile. Pentru Hugh, Beijing a însemnat mai întâi moarte şi abia după aceea viaţă.

Brasistul american Eric Shanteau a fost diagnosticat cu cancer testicular înainte de Jocuri, dar a preferat să amâne operaţia. Tentaţia bancului prost a silit doi comentatori să calce în aceeaşi strachină şi să susţină că, iată, Eric are totuşi „cojones“. Shanteau n-a prins finala, dar lângă silueta lui a apărut cea a înotătoarei sud-africane Natalie du Toit, care a încheiat a şaisprezecea probă de înot liber (10 km), deşi medicii