Ascult o voce de cristal ţîşnind dintr-un trup delicat de femeie cu aer de trubadur.
Ascult o voce de cristal ţîşnind dintr-un trup delicat de femeie cu aer de trubadur.
Închid ochii. Sub pleoape-mi apare un cor de îngeri adolescenţi, frumoşi, luminoşi, ca în tablourile pre-rafaeliste. Dintre ei se desprinde o voce care-ţi trimite gîndul spre înălţimi cunoscute numai de păsări. O voce pe care n-o uiţi, chiar dacă ai auzit-o numai o dată. Cuvintele cîntecelor, interpretarea sobră dezvăluind un suflet prin care a trecut o lume de bucurii şi de dureri, îţi înfioară inima. Îţi aduc linişte înţeleaptă, însă şi o lacrimă.
COPACII FRAŢI. Am ascultat-o pe Tatiana Stepa. Întîia oară am văzut-o la televizor, într-o emisiune a lui Adrian Păunescu. Ştiu că mi-a rupt inima cu un cîntec, rămas şi acum cel mai drag mie din repertoriul ei: "Copaci fără pădure", pe versurile lui Adrian Păunescu. Atunci, nici prin gînd nu mi-a trecut că într-o zi aveam s-o şi cunosc. S-o cunosc şi să mă bucur ani întregi, zilnic, de prezenţa ei. În ipostaza de tehnoredactor, înzestrat cu o asemenea măiestrie, încît orice editor o poate invidia şi-i poate mulţumi fiindcă-i trimite un CD de pe care trebuie doar să reproducă volumul. Puţini oameni am cunoscut atît de avizi de cunoaştere şi atît de receptivi ca Tatiana. Este un om care te-mbogăţeşte cu inteligenţa, cu umorul, cu judecata lui de fiinţă care nu degeaba trece prin viaţă: de la mina din Lupeni la frumuseţea muzicii folk şi la greul fiecărei zile, greu care nu-i dă pace o clipă. Un om care ştie să asculte, fiindcă se vrea şi el îmbogăţit de alţii. Închid ochii. Ascult în gînd "Copaci fără pădure". Îi simt copacii mei, fiindcă fiecăruia dintre noi copacii le sînt fraţi. Închid ochii. O văd şi o aud pe Tatiana. Dacă aş fi Dumnezeu, care-a-nzestrat-o cu har, i-aş da şi noroc. Umil muritor
