Camera Deputaţilor, în exercitarea unei atribuţii pe care o au toate parlamentele ţărilor democrate, a decis să nu aprobe începerea urmăririi penale împotriva a doi dintre membrii săi. Pentru această hotărîre deputaţii şi-au angajat răspunderea politică. Dacă au greşit, electoratul îi va putea sancţiona prin vot. Pînă atunci însă şi ei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Cu alte cuvinte, intră în sarcina celor care îi acuză să facă proba relei lor credinţe.

Că decizia luată este una politică este indubitabil. Nici nu se putea cere altceva unui for eminamente politic. Oamenii politici care compun Parlamentul nu aveau cum şi nu aveau de ce aprecia dacă solicitarea procurorilor de a-i cerceta penal pe nişte demnitari este legală sau dacă nelegalităţile invocate în sarcina demnitarilor respectivi sînt reale. Ca politicieni, ei puteau şi trebuiau însă să constate dacă iniţiativa Parchetului are cumva caracter politic. În caz afirmativ, o decizie politică morală şi licită trebuia să pună capăt unei încercări de abuz politic. În acest sens, reaua credinţă a acuzatorilor putea fi determinată în funcţie de seriozitatea faptelor care făceau obiectul acuzaţiilor, precum şi de verosimilitatea lor.

Ceea ce a urmat a fost un cor de reproşuri adresate Camerei Deputaţilor pe motiv că ar fi oprit cursul justiţiei, ar fi muşamalizat corupţia şi ar fi absolvit de vinovăţie pe corupţi. Că problema vinovăţiei acuzaţilor nu s-a pus şi nu se putea pune în Parlament este dincolo de tăgadă. Totuşi, mai nimeni nu se sfieşte să îi blameze pe parlamentari pentru ceea ce, evident, nu au făcut.

În acelaşi timp, numai un acces de rătăcire colectivă poate explica de ce se crede că spiritul de dreptate este mai bine servit de procurorii numiţi politic de executiv decît de deputaţii aleşi direct de cetăţeni. Cum au ajuns românii să aibă încredere mai mar