De când nu l-aţi mai auzit pe preşedinte vorbind despre oligarhi? A trecut ceva vreme.
Oligarhii răi sunt acei rechini, pesedişti fie pe faţă, fie pe ascuns, obligatoriu rusofili, neapărat îmbogăţiţi printr-o privatizare dubioasă, prelungită penal printr-o cârdăşie financiară cu statul român.
Sigur, printre aceşti peşti rapace se mişcă şi vieţuitoare ceva mai bune, absolut frecventabile, mai ales pe seară şi de preferat la Golden Blitz. Timp de trei ani, Traian Băsescu a tunat şi a fulgerat împotriva acestor oameni de afaceri, ţinta favorită fiind, desigur, Dinu Patriciu, pe care îi acuza de înfăptuirea a două păcate capitale într-o societate democratică: perpetuarea unei relaţii urât mirositoare cu clasa politică, fapt ce conducea la incapacitatea acesteia din urmă de a se reforma şi, doi, jocul incorect în economie care provoca, în cele din urmă, suferinţe în mod direct populaţiei (din cauza „băieţilor deştepţi“ din energie avem curent scump, de exemplu). Au fost vremuri interesante. Lupta preşedintelui Băsescu împotriva oligarhilor lor a însemnat, de fapt, lupta pentru a-i priva pe ceilalţi (adică pe adversarii politici, adică pe PNL şi pe PSD) de resurse, putere şi influenţă.
Dacă oligarhii cu pricina ar fi fost închişi, marginalizaţi sau orice altă formă de mazilire socială, liderii la care aceştia erau cuplaţi ar fi avut de suferit, partidele respective ar fi intrat în vrie, ar fi urmat lupte interne spectaculoase, care ar fi dus la decuplarea de electorat.
Uitaţi-vă numai ce a însemnat, pentru PSD, fuga sponsorilor (unii chiar către PD) de după alegerile din 2004. După trei ani, încă nu şi-a revenit la cifrele cu care l-au lăsat Iliescu şi Năstase. Însă, pe ansamblu, Băsescu n-a reuşit să-şi decapiteze principalii adversari politici prin această metodă. Mai grav nu este neapărat că justiţia a dat greş, ci că ni
