Pensula alunecă lin, umplând veşmintele lungi ale cuvioşilor. Urcaţi pe schelele din lemn, Sorina şi Florin pictează cu migală chipurile senine ale sfinţilor din ceruri. Ana Maria, fetiţa lor de cinci ani, îşi face de lucru în apropiere. De trei luni, au plecat de-acasă, din Bucureşti, şi au descins pe şantierul de la Goieşti, pictând până târziu, în miez de noapte, la noua biserică din comună.„Pe cine căutaţi? Eu sunt Ana Maria Niculae. Voi cine sunteţi?“, ne întreabă, la intrare, cu voce curioasă şi clară, o fetiţă cu codiţe. „Sunt cu mami şi cu tati, ei pictează înăuntru“, adaugă în grabă, întorcându-se pe călcâie şi zbughind-o dincolo de grămada de nisip: „Bine, hai că trebuie să plec“. În interiorul bisericii e răcoare şi nu se-aude decât glasul câtorva bătrâne, femei din sat, care undeva la intrare aleg cânepa pentru frescele pictorilor. Miroase a vopsea şi a var. În naos, pe o schelă improvizată din scânduri de lemn, Florin Niculae îmbracă un cuvios în veşminte strălucitoare. În spatele lui, urcată pe un scaun, Sorina Niculae, soţia sa, netezeşte crusta din var cu o mistrie. Au terminat amândoi Secţia de pictură a Facultăţii de Teologie şi Arte Plastice din Bucureşti. Ea este din Basarabia, el a crescut în Capitală. Au fost cei mai buni prieteni, până într-o zi, când Florin s-a oferit s-o ajute la o icoană...

Cu familia, pe şantier Sorina se opreşte din lucru şi coboară de pe schelă. E micuţă de statură şi păru-i e prins cuminte în două codiţe mici. Ana Maria se apropie cu o cutie în mână: „Am şi eu un aparat de fotografiat. Tati, pot să fac poze?“. E greu să spui nu. Scoate camera şi începe să se plimbe prin sfântul locaş câteva minute, până se plictiseşte. Lasă aparatul la loc, în cutie, şi fuge în pronaos, unde găseşte altă cutie, cu scobitori. Are cinci anişori şi este prima dată pe un şantier. „Nu puteam s-o lăsăm acasă. În câteva zile ni s-ar