În penultima zi a Jocurilor Olimpice a murit Hua Guofen, liderul care i-a urmat lui Mao la conducerea Chinei. Figură ştearsă şi controversată, un Malenkov chinez, el are meritul că a demolat „banda celor patru“ dominată de figura sinistră a văduvei „marelui cârmaci“. Hua nu a fost dispus să meargă cu reformele în direcţia şi energia dorite de liderii comunişti chinezi. A fost înlăturat şi pus pe linie moartă. A dispărut din atenţia presei. Nici nu ştiam că mai trăieşte, dar o ştire pe agenţiile de presă ne-a anunţat, cu ferparele de rigoare, că a murit. Aşa ne-am amintit de el şi de marile probleme cu care se confruntă China. Jocurile Olimpice, ultima ediţie, au avut ca trăsătură acest plan secund, politic, în mult mai mare măsură decât alte jocuri. Ceremonia de închidere de aceea a fost aşteptată de gazde cu nerăbdare. Tensiunea liderilor de la Pekin trebuie să fi fost mare. Problema lor a fost să nu se întâmple incidente de natură politică şi mass-media care să afecteze imaginea Chinei. De mult nu a mai fost un asemenea eveniment la scară planetară, cu atâtea complicaţii şi implicaţii obscure. Nu ştiu ce efect vor avea asupra chinezilor de rând cele două săptămâni. Propaganda locală a lucrat după metodele maoiste ale revoluţiei culturale, ca şi poliţia, serviciile secrete şi armata, care aici sunt marile forţe ce ţin regimul politic necomunist în viaţă. Sub pretextul luptei antitero şi al siguranţei delegaţiilor, satul olimpic a fost un fel de cetate asediată - nu se ştie de cine. Mai degrabă activiştii pentru drepturile omului, cei care apără Tibetul şi jurnaliştii străini au fost vânaţi şi ţinuţi departe. Organizatorii nu şi-au ţinut promisiunile legate de libertatea de mişcare a jurnaliştilor şi de comunicarea neîngrădită etc.

Întrebarea care se pune este dacă Jocurile Olimpice au contribuit la mărirea încrederii Chinei în ea însăşi? Dar şi a lumii în